Guvernul adoptă legea tehnocrată a asistenței medicale comunitare. Ce trebuie făcut mai departe

USR Policy Brief 5

 

autori: Alina Seghedi, Tudor Pop, deputat, membru în Comisia de Sănătate

Proiectul de lege privind asistența medicală comunitară, adoptat de guvernul Cioloș în octombrie 2016, a fost preluat pe 27 februarie 2017 de guvernul Grindeanu și adoptat sub formă de ordonanță de urgență.

Această ordonanță reglementează activitatea a două ocupații importante pentru accesul oamenilor din comunitățile defavorizate la serviciile medicale.

Asistentul medical comunitar și mediatorul sanitar au ca misiune să meargă în comunitățile sărace și, prin dialog cu membrii acestora, să identifice posibile necesități medicale. Practic, aceștia verifică dacă persoane din rândul unei comunități ar putea avea nevoie de servicii medicale și îi ajută să ajungă la medic. Diferența între cele două specializări este că, spre deosebire de mediatorul sanitar, asistentul medical comunitar urmează și cursuri speciale de formare în asistență medicală.

Salutăm faptul că noul guvern apreciază și continuă munca echipei formate din specialiști din mai multe ministere și care a fost susținută puternic de Cancelaria Prim-ministrului anul trecut pentru a găsi cele mai bune soluții de reglementare, sub umbrela Pachetului Anti-Sărăcie. Dată fiind importanța activității asistenților medicali comunitari, vom susține aprobarea acestei ordonanțe în Parlament și vom participa activ atât la procesul de consultare pentru realizarea normelor metodologice, cât și la monitorizarea aplicării acestora la firul ierbii.

De ce e importantă asistența medicală comunitară?

În comunitățile marginalizate, accesul la servicii de sănătate este redus, mai ales în sate și în orașele mici, unde mulți oameni locuiesc la distanțe de câțiva kilometri buni de cabinetul medical, fără nicio variantă de transport public. Din studiile de teren făcute de echipa care a elaborat legea, în locuri ca Floroaia Mică, un cartier din Întorsura Buzăului, părinții sunt nevoiți să meargă pe jos, cu copiii în brațe, uneori la temperaturi de -20 de grade, câte opt km dus-întors până la cabinetul medical, iar medicii de familie nu ajung în comunitatea săracă decât pentru urgențe sau pentru a vizita copiii nou-născuți. Același lucru se întâmplă în multe zone rurale, cum ar fi satul Hetea din comuna Vâlcele, județul Covasna, unde oamenii au de mers șase km până la cabinetul medicului de familie, trei dintre aceștia pe un drum de munte greu accesibil iarna. Chiar și în unele localități mici unde medicul de familie este aproape, cum ar fi comuna Apold, din județul Mureș, sunt farmacii care nu au program zilnic sau nu au medicamentele necesare, iar oamenii sunt nevoiți să meargă în cel mai apropiat oraș pentru a le cumpăra – lucru pe care de multe ori nu îl fac la timp, pentru că nu au bani de transport.

România are cea mai mare rată a mortalității infantile din Uniunea Europeană, de 2,4 ori peste media europeană (~4‰ în 2011) – cu risc de deces mai mare în mediul rural decât în urban (de peste 50%). 57% dintre decese sunt în prima lună de viață. Multe survin la domiciliu, fără asistență medicală pentru boala cauzatoare de deces. Tot în 2011, riscul de deces matern la naştere era de circa cinci ori mai mare în România decât în UE.

În familiile sărace, foarte puțini copii beneficiază de analizele de bază necesare pentru intrarea la grădiniță sau școală sau au fost vreodată la un consult oftalmologic, stomatologic sau logopedic, în ciuda problemelor evidente pe care le sesizează profesorii. Există comunități întregi în care rata de vaccinare e sub 60% (în condițiile în care procentul de siguranță este 95%). Educația pentru sănătate și igienă în aceste comunități e deseori inexistentă, iar serviciile de planificare familială sunt reduse, deși rata natalității în rândurile celui mai sărac segment de populație este cel puțin de două ori mai mare decât rata medie în România. Numărul minorelor însărcinate, din familii defavorizate, este în creștere constantă în ultimii ani, iar multe mame tinere din cele mai sărace comunități ajung pentru prima dată la medicul ginecolog atunci când nasc.

Aceste lucruri se întâmplă mai ales în zonele unde nu există mediator sanitar sau asistent medical comunitar, medicul de familie ajunge rar, nivelul de educație al oamenilor este foarte scăzut, iar cel de sărăcie este mare. Conform legislației din 2008, Primăriile pot angaja asistent medical comunitar sau mediator sanitar, plătit de Ministerul Sănătății. Multe însă nu reușesc să facă acest lucru, fie pentru că nu cunosc bine legislația, fie pentru că nu îndeplinesc condițiile din norme (spre exemplu, nu au suficiente persoane de etnie romă autodeclarate). Cu toate acestea, rolul mediatorului sanitar este extrem de important, în special în satele izolate sau în cele în care oamenii sunt extrem de săraci și au un nivel scăzut de educație.

Ce face această ordonanță de urgență

Ordonanța de urgență recent aprobată are două scopuri: pe de o parte, reglementează activitatea asistenților medicali comunitari, prin actualizarea, corelarea și completarea unor prevederi existente anterior în mai multe acte legislative și prin reglementarea naturii medico-sociale a activității lor. Pe de altă parte, facilitează accesarea fondurilor europene nerambursabile, prin faptul că definește, din perspectiva Ministerului Sănătății, centrele comunitare integrate.

Aceste centre oferă, într-un singur loc, servicii sociale, medicale și, ideal, și educaționale. Acum, oamenii din comunități defavorizate trebuie să meargă în mai multe locuri de fiecare dată când au nevoie de câte un tip de sprijin, și deseori specialiștii care îi ajută nu comunică între ei, ceea ce face ca unele probleme grave să scape printre crăpături și să rămână nerezolvate. Ordonanța de urgență a asistenței medicale comunitare le permite primăriilor să înființeze și să finanțeze aceste centre, pentru a veni în ajutorul oamenilor săraci, aduce toate serviciile sociale de bază de care persoanele defavorizate ar putea avea nevoie într-un singur loc și le face astfel mai accesibile.

Banii pentru salariile asistenților medicali comunitari și pentru cheltuieli minime de dotare vor veni de la Ministerul Sănătății, către primării. Cheltuielile cu formarea asistenților medicali comunitari și activitatea lor directă vor putea fi finanțate din fonduri europene, prin Programul Operațional Capital Uman. Construcția sau renovarea centrelor comunitare integrate vor fi finanțate tot din fonduri europene prin Programul Operațional Regional. Pe perioada exercițiului financiar 2007-2013, au existat multe situații când România a reușit să obțină fonduri pentru clădiri, fără însă să poată asigura și serviciile pentru care au fost construite acestea. Ca urmare, numeroase clădiri ridicate cu bani europeni au rămas goale. Pentru a evita repetarea acestor situații în perioada 2014-2020, Comisia Europeană a cerut României să nu mai finanțeze “clădiri fără oameni”.

În cazul asistenței medicale comunitare, banii pentru construirea sau renovarea centrelor comunitare integrate nu puteau fi dați decât în momentul în care România demonstra că știe ce nevoi sunt și că are un plan care să arate că va interveni exact acolo unde sunt identificate aceste nevoi (“maparea serviciilor din sănătate”) și că strategiile și legislația sunt armonizate în așa fel încât în momentul în care aceste clădiri vor fi funcționale, să existe și specialiștii care să lucreze în centre (asistenții medicali comunitari/mediatorii sanitari, asistenții sociali și consilierii/mediatorii școlari). Anul trecut, Ministerul Sănătății a lucrat în ritm rapid la realizarea acestei mapări, întârziate din 2015 și a ajuns la un acord de principiu cu Comisia Europeană.

Avem nevoie de profesionalizarea serviciilor comunitare

Din 2008, de când activitatea de asistență medicală comunitară a fost descentralizată, asistenții medicali comunitari și mediatorii sanitari, care erau inițial angajați și supervizați metodologic de Ministerul Sănătății prin Direcțiile de Sănătate Publică județene, au devenit angajați ai primăriilor, cu coordonarea metodologică a Ministerului Sănătății. În practică, acest lucru a însemnat fie că multe primării nu au mai continuat să îi angajeze pe acești oameni, pentru că nu au înțeles cum să le includă posturile în organigrama primăriei sau nu au înțeles că fondurile pentru plata salariilor vin de la Ministerul Sănătății, fie că, în lipsa unei monitorizări adecvate din partea Direcțiilor de Sănătate Publică, mulți asistenți medicali comunitari și mediatori sanitari sunt folosiți ca un fel de ajutor al asistenților sociali sau pentru alte treburi organizatorice sau birocratice din primării, fără să mai aibă timp să se ocupe de partea de sănătate, pentru care sunt de fapt plătiți.

La nivelul persoanelor defavorizate, acest lucru se traduce prin acces limitat la servicii de sănătate, în special în comunitățile rurale, sărace, cu mulți romi sau cu un grad ridicat de izolare. Concret, rate mari de copii nevaccinați, femei însărcinate care ajung pentru prima dată la medic abia atunci când nasc, persoane care nu au medic de familie și mulți oameni care ajung la doctor numai în faze avansate de boală, când nu se mai poate face prea mult pentru ei etc.

Care sunt pașii următori?

Pentru că toate aceste probleme nu vor fi rezolvate de simpla existență a unei reglementări legislative, fie ea lege sau ordonanță de urgență, USR va urmări îndeaproape procesul de elaborare a normelor metodologice de aplicare pe care le va propune Ministerul Sănătății în următoarea lună și modul în care ele vor fi puse în practică.

Este important ca asistenții medicali comunitari să fie sprijiniți prin rețele de mentori care să lucreze cu ei îndeaproape, formări aplicate și resurse materiale de bază. Este la fel de important ca ei să fie monitorizați și evaluați îndeaproape și să evităm situațiile în care ajung să fie folosiți de primari pe post de oameni buni la toate, în loc să facă munca pentru care au fost angajați – și anume să îi ajute pe oamenii săraci să aibă acces la servicii de sănătate.

Pachetul Anti-Sărăcie a fost primul pas. De ce e important ca aceste proiecte să fie gândite împreună

În februarie 2016, guvernul Cioloș a lansat Pachetul integrat pentru combaterea sărăciei – un plan de 47 de măsuri organizat pe cicluri de viaţă, în aşa fel încât să le ofere o “plasă de siguranţă” celor mai săraci dintre români. Măsurile acopereau toate categoriile de vârstă (0-65+) și intervenții în momente critice ale vieții, de care depinde ieșirea din sărăcie – sau adâncirea acesteia, în lipsa unui sprijin potrivit. În plus, erau măsuri pentru întreaga familie (de exemplu, îmbunătățirea locuințelor sărăcăcioase sau sănătatea rurală) și măsuri transversale (cum este incluziunea persoanelor cu dizabilități).

Pachetul a pornit de la strategiile existente și de la proiecte de succes ale ONG-urilor și autorităților locale, care puteau fi extinse. Guvernul Cioloș a identificat finanțări europene pentru aceste măsuri și a asigurat o abordare unitară, coordonată de Cancelaria Prim-ministrului.

Guvernul Grindeanu nu trebuie decât să pună în practică un plan complex elaborat deja

Măsurile alese în pachet au fost în principal cele care necesitau coordonare intersectorială complexă (ex: acces la sănătate în rural, echipe comunitare de servicii integrate în comunități defavorizate sau măsurile pentru tinerii șomeri) sau care pot produce în mod individual un impact puternic, prin accesul rapid al persoanelor defavorizate la servicii (ex: niciun copil fără identitate, caravane medicale, rechizite pentru preșcolari, granturi pentru renovarea locuințelor în stare critică).

Sub umbrela acestui pachet, Cancelaria Prim-ministrului a coordonat o echipă formată din specialiști de la Ministerul Muncii, Ministerul Sănătății, Ministerul Educației, Ministerul Fondurilor Europene, Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, care au lucrat intens împreună la dezvoltarea mai multor concepte complexe. Elaborarea proiectului de lege privind asistența medicală comunitară a fost unul dintre acestea. O altă măsură fanion a fost dezvoltarea echipelor de servicii comunitare integrate (asistent social, asistent medical comunitar și consilier/mediator școlar) în cele mai sărace comunități – un demers care este legat direct de ordonanța de urgență privind asistența medicală comunitară, aprobată pe 27 februarie.

După multe luni de gândit soluții, întâlniri săptămânale la Cancelaria Prim-Ministrului, discuții aplicate cu specialiști din ministere și ONG-uri și vizite de documentare în comunități sărace, organizate împreună cu experți din sectorul ONG și de la organizații internaționale cu experiență în domeniu (UNICEF, Banca Mondială), în decembrie 2016 Ministerul Muncii, în parteneriat cu Ministerul Sănătății și Ministerul Educației, a finalizat conceptul unui proiect pilot pentru finanțarea acestor echipe în 100 de comunități marginalizate, și a depus fișa de proiect la Ministerul Fondurilor Europene.

Tot atunci, cei trei miniștri au semnat ordinul comun care reglementează modul de colaborare între instituții, la firul ierbii, între asistenții sociali, asistenții medicali comunitari și consilierii școlari. Acest ordin nu a intrat în vigoare, pentru că nu a fost publicat în Monitorul Oficial la schimbarea guvernelor, dar el trasează, pentru prima dată, bazele serviciilor integrate socio-medico-educaționale. Prin urmare, este important ca normele metodologice care vor fi dezvoltate pentru ordonanța de urgență privind asistența medicală comunitară să includă prevederile acestui ordin interministerial. De asemenea, este la fel de important ca Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene să deschidă apelul de finanțare, iar cele trei ministere să transmită aplicația finală. Aceasta ar fi o continuare nu doar logică, ci și foarte necesară și urgentă, a aprobării ordonanței de urgență privind asistența medicală comunitară. Vom face interpelare către miniștrii de resort pentru a afla în ce stadiu se află procesul de elaborare a acestor norme și facem apel ca ordinul comun să fie preluat de miniștrii actuali.

Centura Bucureștiului – soluția USR

USR Policy Brief 4

autor: Cătălin Drulă, deputat, membru în Comisia de Transporturi și Infrastructură

Centura Bucureștiului are o istorie de inconsecvență și nepricepere. Mutarea la Primărie nu ar rezolva lucrurile, ci dimpotrivă. Soluția este un plan bine făcut și o echipă profesionistă care să se ocupe de el. Ambele au fost începute la sfârșitul anului trecut, PSD trebuie doar să le continue.

​ Scurt istoric

Când vorbim de Centura Bucureștiului ne referim, de fapt, la două proiecte: la inelul existent, un drum vechi cu o banda pe sens în cea mai mare parte și la un nou inel, exterior acestuia, care ar urma să fie construit direct ca autostradă.

Inelul existent este vechiul drum al forturilor din jurul Bucureștiului, construite de regele Carol I ca să apere orașul (unele dintre ele mai există și ar merita valorificate turistic). Indicativul acestui drum în nomenclator este DNCB – Drumul Național Centura Bucureștiului. E vorba de un drum în mare parte nemodernizat și îngust, cu multe intersecții la nivel cu șoselele care leagă Bucureștiul de alte orașe. O particularitate semnificativă a acestui drum este că are calea ferată alături pe o mare parte din lungime ceea ce complică suplimentar intersecțiile. De-a lungul Centurii s-a construit foarte mult după Revoluție, în special dezvoltări industriale (depozite, hale de producție) ceea ce face dificilă, în multe zone, modernizarea drumului actual.

Al doilea proiect propus este viitoarea autostradă de centură, cu indicativul A0, situată în exteriorul inelului de centură actual. Avantajul acestui proiect este cel al unei construcții noi. Fiind proiectată din start ca drum rapid, nu e nevoie de improvizații și soluții complicate și chinuite ca pe centura actuală. Dezavantajul major este depărtarea față de oraș. În timp ce DNCB este circular la o distanță aproape constantă față de centrul Bucureștiului de 12km, în cazul A0 această depărtare ajunge aproape dublă în anumite zone (peste 20 km). De asemenea, lungimea totală a DNCB este de 71km, în timp ce pentru A0 este de 100 km.

Cele două proiecte au fost și încă sunt concurente în prioritățile guvernanților. Ca de multe alte ori când e vorba de infrastructură, în loc să terminăm un lucru bine și apoi să ne apucăm de următorul, am început două lucruri care se concurează și nu am terminat niciunul. Pe termen lung, ambele sunt necesare, dar costurile sunt semnificative: 400 milioane € pentru DNCB și aproape 1,9 miliarde € pentru A0. De menționat este că, deși modernizarea DNCB pare semnificativ mai ieftină, prețul menționat nu include intersecțiile denivelate necesare pentru fluență (așa cum vom explica în continuare). Doar o singură astfel de intersecție ar costa între 25 și 50 de milioane de euro. De asemenea, estimarea pentru A0 este făcută în prețuri la nivelul anilor 2007-2008, în periioada boomului în construcții, deci este probabil să fie exagerată.

Nordul

La mijlocul anilor 2000 când deja era demult evident că actuala centură, DNCB, se sufocă sub trafic, a apărut ideea lărgirii acesteia pentru a-i dubla numărul de benzi (de la o bandă la două benzi pe sens). Proiectele de dublare au început numai pe zona de nord și au mers foarte greu. Motivele principale au fost proasta pregătire a acestor investiții și finanțarea neregulată. De la proiectarea făcută de mântuială cu ignorarea realităților din teren (rețelele de utilități, spre exemplu), exproprierile făcute cu erori și cu întârziere, caietele de sarcini prost întocmite sau managementul defectuos de contract și până la tăierea finanțării pe care a făcut-o guvernul Ponta în toamna lui 2012 pentru a mai aloca bani doar doi ani mai târziu, toate au contribuit la un progres frustrant de lent ale acestor dublări de pe zona de nord și la pierderile economice aferente.

În plus, o dată terminate anumite sectoare co-zile și întârzierile în trafic nu au dispărut pentru că intersecțiile au rămas la nivel. Lărgirea/dublarea a fost începând din anii ‘90 soluția preferată de Compania de Drumuri (în diversele sale denumiri și forme de organizare: AND, CNADNR, CNAIR) pentru ceea ce numește ”modernizarea drumurilor”. Din păcate această soluție ignoră una dintre cauzele principale ale blocajelor și întârzierilor din trafic: intersecțiile la nivel cu conflicte între fluxurile de trafic. CNAIR înțelege foarte greu că este nevoie de denivelarea intersecțiilor. Și atunci când o face proiectele rezultate de multe ori nu tratează toate relațiile (adică se face un singur pasaj pe una din direcții) rămânând blocaje semnificative din cauza conflictelor de trafic între celelalte relații (cum e cazul intersecției DNCB-DN1, de exemplu).

O altă problemă semnificativă cu acest tip de modernizare (pe care un fost prim-ministru a numit-o “standard de autostradă” într-un acces de populism) este cea a acceselor directe din proprietăți. Atunci când intrarea într-un drum (presupus) de viteză se face direct din proprietate apar riscuri mari de siguranță și probleme de capacitate a drumului. Este de exemplu, situația unui TIR care iese direct din curtea depozitului pe centură și ocupă în cadrul virajului ambele benzi de circulație, accelerația sa fiind foarte lentă: se crează un risc mare de accident și fluența traficului este afectată.

Sudul

Am discutat până acum despre proiectele de modernizare de pe jumătatea de nord. Pe jumătatea de sud, lucrurile stau și mai rău. Deși au existat contracte semnate în 2008, lucrările nu au început niciodată din lipsa alocării bugetare. În cele din urmă au fost reziliate în anul 2014. Motivul: s-a dorit ca proiectul să fie trecut pe finanțare din fonduri europene, iar cel care fusese licitat nu corespundea standardelor. În 2015 s-a realizat un nou studiu de fezabilitate pentru jumătatea sudică a DNCB care trebuia să aducă proiectul la standardele necesare pentru finanțare europeană. Printre problemele rezolvate de acest studiu a fost în sfârșit și cea a intersecțiilor denivelate – pentru prima dată au fost propuse în România intersecții pe 3 nivele (intersecțiile multi-nivel sunt comune pentru rezolvarea nodurilor complicate în alte țări) – precum și cea a acceselor de la proprietățile adiacente drumului, rezolvată prin adăugarea drumurilor colectoare paralele cu drumul principal.

În ceea ce privește proiectul A0, în anii 2007-2008 a fost realizat un studiu de fezabilitate pentru acest nou inel de autostradă, dar lucrările nu au fost niciodată licitate. Motivul oficial: lipsa finanțării, respectiv 902 mil euro pentru A0 Sud și 968 mil euro pentru A0 Nord. Un motiv fals dacă avem în vedere că au rămas miliarde de euro nefolosite din fondurile europene pentru transport disponibile pentru perioada 2007-2013.

Aici de vină este proasta practică bugetară pentru investiții: se pregătesc proiecte conform unei estimări optimiste de implementare, apoi când anumite lucrări întârzie, banii nu pot fi redirecționați în altă parte pentru că nu există proiecte de rezervă (la rândul lor, acestea nu există pentru că nu s-a crezut că vor fi bani pentru ele). Așa am ”reușit” să nu construim autostrăzi și să lăsăm în același timp banii europeni nefolosiți.

Ceea ce s-a încercat fără succes pe A0 este o contractare prin concesiune. Această idee a concesiunii a tot fost încercată de Compania de Drumuri începând din 2004, în special cu proiectul Comarnic-Brașov la care au fost trei eșecuri consecutive. Este o idee seducătoare pentru politicieni și ușor de prezentat public. Teoretic, constructorul face autostrada pe banii și riscul lui, apoi o operează și încasează taxe din care își recuperează investiția pe o perioadă de câteva zeci de ani.

Simplu și eficient, doar că… nu funcționează. La nivelul de trai și de motorizare din România, taxele încasate pentru folosirea drumului nu ar acoperi decât undeva la 5-10% din investiție – restul ar trebui plătit de statul român și contabilizat la datoria publică. Ceea ce este exact ce se încerca a fi evitat prin modelul PPP (parteneriat public-privat)/concesiune – acest tip de proiecte trebuiau să fie (conform apologeților) off-budget adică necontabilizate ca parte din datoria publică. În plus, pentru a avea succes un proiect PPP/concesiune trebuie extrem de bine pregătit din partea statului – cu studii și o pregătire a proiectului foarte bine făcută, cu experți în PPP și finanțe de partea mesei pe care stă Statul. În fapt, aceste tentative de PPP au fost făcute “pe genunchi”, sub o mare suspiciune de interese și comisioane ascunse, așa că nu este de mirare că au eșuat.

Stadiul actual

În prezent, pe nord lucrurile stau astfel, plecând de la autostrada A1 București-Pitești spre est. Pe sectorul dintre A1 și DN7 (Chitila) lucrările de modernizare prin dublarea la două benzi pe sens sunt avansate (progres fizic în jur de 70%). Din păcate, proiectul nu a prevăzut intersecții denivelate astfel că vor rămâne numeroase puncte de conflict rezolvate doar prin sensuri giratorii: la Dragomirești-Chiajna, la Rudeni și la Chitila/str. Cartierului. Mai departe, de la Chitila la Colentina avem deja două benzi pe sens de câțiva ani, dar cozile și blocajele persistă pentru că intersecțiile sunt încă la nivel: la Mogoșoaia, la DN1/Otopeni unde se formează cozi enorme, la Tunari, la Ștefănești și la intersecția cu autostrada A3 București-Ploiești. Cu excepția intersecției de la Mogoșoaia, unde CNAIR a anulat recent licitația pentru întocmirea proiectului tehnic al pasajului prevăzut a fi realizat încă din 2007, CNAIR nu are planuri pentru a denivela aceste intersecții. Mergând mai departe, între Colentina/DN2 și autostrada A2 București-Constanța avem o zonă unde au fost începute lucrările de dublare și abandonate la începutul anului 2015 când a fost reziliat contractul de execuție. Din păcate, CNAIR nu a relicitat aceste lucrări pâna la data curentă, deși au trecut doi ani de la reziliere. Este de menționat că nici pentru acest proiect nu sunt prevăzute intersecții denivelate la DN2 București-Urziceni și la DN3 București-Lehliu deși încă din faza de studiu aceste intersecții erau previzionate să aibă un nivel de serviciu foarte prost (cu alte cuvinte vom avea aceleași cozi foarte mari și întârzieri în trafic).

Pe partea de sud avem un singur proiect în derulare, respectiv denivelarea intersecției de la DJ602 Domnești, unde licitația pentru contractarea unui constructor (și proiectant, în același timp) este în curs de peste doi ani și încă nu avem un contract semnat. Lansarea licitației pentru dublarea DNCB bazată pe studiul din 2015 a fost blocată de lipsa unui accept privind calitatea proiectului pentru a fi finanțat din fonduri europene. În ceea ce privește A0, procedura de achiziție publică pentru contractul de concesiune este înghețată de câțiva ani (se așteaptă anularea din motive explicate mai sus, dar politic nu este asumată această decizie)

​De ce am ajuns aici? Este trecerea la Primăria București o soluție?

Este important să discutăm și despre cauzele situației deplorabile în care se află proiectele de investiții pentru Centura Bucureștiului. E vorba în primul rând  de slaba capacitate a instituțiilor care gestionează aceste investiții: Ministerul Transporturilor (MT) și Compania de Drumuri (CNAIR). Sunt instituții deprofesionalizate, care funcționează ca sisteme anti-meritocratice, care nu încurajează performanța. Astfel, oamenii buni au plecat în mare parte în domeniul privat (sau au emigrat), iar clientela politică joacă un rol important în aceste organizații. Când profesioniștii fac un pas în spate, vorbesc politrucii. Din acest motiv s-au și schimbat foarte des prioritățile, ba pentru unul din inele, ba pentru celălalt, după cum s-au schimbat șefii. Nu în ultimul rând, nu trebuie să ignorăm posibilul rol al corupției în acceptarea unor soluții de proiectare de slabă calitate, făcute cu investiție mică de resurse.

S-a vorbit recent în spațiul public despre trecerea Centurii la Primăria Municipiului București (PMB). Se pune întrebarea dacă ar fi o soluție pentru acest proiect. Răspunsul nostru este categoric nu. Sunt două motive importante. Primul este că PMB este un gestionar chiar mai slab, mai corupt și mai puțin transparent de proiecte de investiții decât MT/CNAIR. Greu de crezut, dar așa este. Exemple notabile pentru lipsa de capacitate a PMB sunt proiectele de modernizare a Șos. Fabrica de Glucoză și a Bd. Prelungirea Ghencea care trenează de peste 5 ani de zile și încă nu s-au lansat nici măcar licitațiile pentru găsirea constructorilor. Nu e clar de ce o instituție care a ratat atât de clar proiectele majore de infrastructură ar fi capabilă să lărgească centura actuală și să construiască autostrada care înconjoară capitala.

​Finanțarea europeană

Un al doilea motiv este că prin trecerea la PMB s-ar putea pierde finanțarea din fonduri europene din Programul Operațional Infrastructură Mare unde CNAIR este beneficiar. Discutăm despre fonduri nerambursabile de ordinul sutelor de milioane de euro disponibile dacă proiectul este realizat de CNAIR ca parte din coridorul trans-european Constanța-Nădlac. O schimbare a Programului Operațional ar dura și probabil nici nu ar fi acceptată de Comisia Europeană care nu ar înțelege (ca și noi) ce schimbare de fond ar fi trecerea de la guvern la primărie, mai ales că banii europeni sunt pentru coridoarele transnaționale, iar preluarea de către primărie ar accentua calitatea de proiect local a centurii.

PSD a tăiat finanțarea pentru DNCB în 2012, PSD a lansat licitația eșuată pentru concesiunea A0 Sud în 2013, PSD a negociat în 2014 cu Comisia ca DNCB să fie făcut cu bani europeni de guvern. Acum tot PSD vrea să mute proiectul, deși are și primăria și guvernul. Problema pare de consecvență și de pricepere. Dacă vrea (și dacă știe cum) PSD poate să facă treabă în cadrul actual, nu e nevoie de această mutare.

În 2016, experții Comisiei Europene au ridicat numeroase obiecții privind calitatea studiilor existente. Problema fundamentală este că aceste inele sunt eligibile pentru finanțare doar dacă sunt considerate a fi parte din coridorul trans-european Nădlac-Constanța. Ori în acest punct oficialii români nu au reușit să explice care e strategia lor. Se dublează centura existentă? Sau se construiește noua autostradă A0? Sau amândouă? E nevoie (din punct de vedere al unei analize cost-beneficiu) de ambele în acest moment? Dacă se fac amândouă, rămân valabile studiile de trafic existente pe care se fundamentează eficiența investiției și, mai important, care dintre cele două proiecte se dorește a fi finanțat din fonduri europene (numai unul poate fi)?

Aceste întrebări au rămas fără răspuns pentru că adevărul este că s-a lucrat hei-rup-ist în ultimii 15 ani, fără o strategie. S-au pornit proiecte fără prea multă gândire în spate, s-au schimbat priorități, s-au tăiat finanțări și rezultatul este cel din prezent, un mozaic de proiecte în diferite faze care nu se leagă într-un inel rutier al Bucureștiului.

​Ce e de făcut în continuare?

Pentru a răspunde la aceste întrebări ale Comisiei Europene, a fost demarat în toamna anului 2016 un proiect cu Banca Europeană de Investiții prin care experți în transport să facă o evaluare completă a nevoilor de transport care ar urma să fie deservite de inelele rutiere ale capitalei, precum și planificare pe cel puțin 15 ani a dezvoltării de infrastructură necesară. Proiectul intitulat Strategic Study for Orbital Roads in Bucharest a început cu o trecere în revistă a documentelor strategice existente și a studiilor de fezabilitate deja realizate și o recunoaștere amănunțită în teren pentru situația la zi (spre exemplu, de la momentul realizării studiilor de fezabilitate au fost desemnate noi arii de protecție Natura 2000, s-au realizat noi construcții etc). Următorul pas a fost cel al definirii opțiunilor posibile (DNCB, A0, o combinație a celor două, cu/sau fără drumuri colectoare, cu/sau fără intersecții denivelate). În prezent, se colectează date de trafic detaliate pentru modelarea la zi a nevoilor de transport (pe diferite tipuri: tranzit, local, peri-urban, etc).

Urmează o evaluare amănunțită a acestor opțiuni și alegerea celei optime, urmată de o consultare publică. Finalitatea este un plan de implementare pentru inelele Bucureștiului cu termene și etape concrete, eligibil pentru finanțarea europeană. Acesta este estimat a fi livrat în luna mai 2017.

Pentru a nu mai repeta greșelile trecutului, dar și pentru a asigura finanțarea europeană, ar trebui ca CNAIR să nu mai improvizeze și să preia rezultatele acestui studiu, dezvoltând soluția optimă care va rezulta din acesta.

Pe sud, una din soluțiile care pare să se contureze este cea a unei combinații optime între cele două proiecte, respectiv pe sfertul de sud-vest să se facă dublarea centurii existente DNCB (inelul 1) cu drumuri colectoare, iar pe partea de sud-est să se meargă direct pe proiectul de autostradă, A0 (inelul 2), cu condiția ca acesta să se încheie la nord de autostrada A2 printr-o conexiune cu DNCB la sud de lacul Cernica. O astfel de soluție ar combina avantajele celor două proiecte la un cost optim și ar putea fi suficientă pentru traficul curent, urmând ca în 10-15 ani, când traficul o va cere să fie dezvoltat și restul inelului 2 (partea de sud-vest).

Pe partea de nord e nevoie de re-licitarea urgentă a sectorului DN2-A2 și a Pasajului de la Mogoșoaia în oricare scenariu. Din studiul menționat ar trebui să rezulte ce alte intersecții de pe DNCB necesită pasaje suplimentare pentru decongestionare. În ceea ce privește autostrada A0 (inelul 2) pe partea de nord, rămâne ca în funcție de resursele financiare disponibile, acest studiu să propună o strategie de implementare (în ce an începem și cu ce sector).

În orice scenariu, pentru implementarea cu succes e nevoie de profesionalizarea gestionării proiectelor. Așa cum am explicat, CNAIR și MT au mari probleme în această privință (dar Primăria București stă chiar mai rău). În anul 2016, au fost puse bazele unei reforme în această privință prin înființarea Companiei Naționale de Investiții Rutiere. Cadrul a fost creat pentru a atrage specialiști: salarii motivante, o structură nouă și suplă care să plece de la zero, fără tarele care există în MT și Compania actuală de drumuri. În plus, tot prin BEI s-a semnat un contract de asistență tehnică cu cea mai performantă companie de stat de autostrăzi din Europa, cea austriacă. Din păcate, operaționalizarea acestei companii a fost pusă în standby de guvernarea PSD. Noua companie de investiții, operaționalizată în mod profesionist, ar fi cadrul ideal pentru managementul construcției inelelor Bucureștiului.

UE schimbă vitezele. Prindem ultimul tren sau rămânem în gară?

USR Policy Brief 3 / martie 2017

autori: Dan Lazea, Matei Dobrovie, deputat, membru în Comisia de Politică Externă
contributori: Cristian Ghinea, Adrian Baboi-Stroe

Pe 25 martie 2017, are loc la Roma unul dintre cele mai așteptate Summituri europene din ultimii ani.

Aniversând 60 de ani de la semnarea Tratatului prin care s-a instituit Comunitatea Economică Europeană, Uniunea Europeană se află astăzi în fața unor decizii cu impact direct asupra fiecăruia dintre cetățenii statelor sale. USR prezintă aici o analiză a scenariilor aflate în discuție, analiză pe baza căreia propune idei și soluții pentru o Românie europeană.

De ce s-a ajuns aici?

Uniunea Europeană a evoluat, încă de la începuturile ei, atât ca reacție la tensiunile și crizele existente între statele membre cât și ca răspuns la marile jocuri ideologice și strategice globale. La fel se întâmplă și astăzi. UE nu poate funcționa neschimbată, ca și cum nu ar fi învățat nimic din greșelile unor crize precum cea a datoriilor suverane (a se vedea cazul Greciei), cea provocată de situația din Ucraina și anexarea ilegală a peninsulei Crimeea de către Rusia sau cea a refugiaților; la toate acestea se adaugă recenta decizie a Marii Britanii de a părăsi Uniunea precum și ascensiunea unor curente populiste în mai multe țări europene, curente încurajate sau conduse de politicieni duplicitari care aruncă vina pe Bruxelles din calcul politic, precum atunci când sunt incapabili să își asume o decizie impopulară, dar corectă din punct de vedere economic.

Tehnic vorbind, pentru ca Uniunea Europeană să poată fi reformată este nevoie de schimbarea actualului cadru de funcționare al Uniunii, reglementat de Tratatul de la Lisabona. Negocierea unui nou tratat are loc în cadrul unei Conferințe inter-guvernamentale, care la rândul ei, poate fi precedată de ani întregi de dezbateri publice. Suntem de-abia la începutul unui eventual proces de reformă: Comisia Europeană a lansat în dezbatere o așa-numită Carte Albă care conține 5 scenarii posibile de dezvoltare a UE post-2020. Summitul de la Roma are așadar o valoare simbolică extrem de importantă întrucât va oferi ocazia primei poziționări a statelor membre vizavi de aceste scenarii, poziționare în urma căreia vom putea anticipa mai ușor direcția spre care se va îndrepta procesul de reformă a UE.

Analiza USR a celor cinci scenarii pentru Uniunea Europeană: ce face România?

Scenariul 1: Nu se schimbă nimic, continuăm pe același drum.

Acest scenariu se definește printr-un grad redus de reformă, direcționată în două direcții principale: a) creșterea nivelului de cooperare în domeniul Pieței Unice, asupra căreia UE își propune să-și focalizeze întreaga atenție ; b) reducerea nivelului de cooperare în celelalte domenii în care se înregistrează voințe și capacități diferite de integrare.

Riscul major este reprezentat de creșterea vulnerabilității UE și a statelor membre în domeniile care presupun cooperarea și solidaritatea deoarece țările vor trebui să gestioneze la nivel individual situațiile de criză cu care se vor confrunta. Uniunea ar interveni direct doar în acele domenii care presupun protejarea pieței unice, chiar dacă aceasta este interconectată cu un număr extins de domenii.

Soluția? Stabilirea unui nivel minim de coo–perare pentru fiecare domeniu în parte este în măsură să reducă riscurile reprezentate de acceptarea unei UE fără direcție, viziune și stra–tegie în domeniile care nu vizează piața unică.

Scenariul nr.1 oferă o gamă restrânsă de oportunități pentru România, având în vedere că țara noastră nu are o economie competitivă și din această cauză nu va putea adera la zona euro prea curând. Fiind în afara eurozonei, România s-ar îndepărta de nucleu și nu va putea ține pasul cu ritmul accelerat al integrării în domeniul pieței unice, astfel încât decalajul de dezvoltare față de economiile competitive va crește.

Scenariul 2: Accent exclusiv pe piața unică

Obiectivul principal al acestui scenariu constă în accentul exclusiv pus pe piața unică, motiv pentru care identificăm anumite puncte comune în raport cu primul scenariu. Astfel, asemenea primului scenariu, și cel de-al doilea se definește prin–tr-un grad mic de reformă, direcționat în aceleași două direcții principale.

Chiar dacă își propune să consolideze piața unică a bunurilor și a capitalurilor, principala provocare o reprezintă capacitatea statelor membre și a instituțiilor europene de a depăși divergențele, ținând cont de faptul că vor continua să existe diferențe între standarde.

O altă provocare semnalată în cadrul acestui scena–riu este reprezentată de faptul că libera circulație a persoanelor și a serviciilor nu va putea fi garantată pe deplin. În plus, Comisia subliniază că implementarea acestui scenariu va determina absența unei politici unice în domeniul migrației sau azilului, motiv pentru care coordonarea în domeniul securității va fi realizată la nivel bilateral.

Pe de altă parte, va conta și capacitatea și voința statelor membre de a soluţiona la nivel bilateral problemele de interes comun, construcția Uniunii Europene devenind dependentă de eficienţa acordurilor bilaterale stabilite între statele membre.

Scenariul 3: Cei care vor mai mult fac mai mult

Statele UE cu economii puternice ar putea opta pentru o integrare aprofundată, dublată de partajarea mai multor atribute ale suveranităţii la nivel UE şi de crearea unor mecanisme de prevenire a crizelor şi de securitate comune.

În schimb, membrii UE cu economii mai slab dezvoltate ar avea posibilitatea de a beneficia de o integrare mai puţin aprofundată, adică să meargă înainte cu propria viteză. Teoretic, aceste ţări vor avea posibilitatea să se alăture oricând doresc nucleului, dar în realitate există riscul ca în cazul în care nu vor fi suficient de performante economic, să nu fie primite. Aşa se explică şi faptul că diferiţi decidenţi români se arată îngrijoraţi faţă de scenariul Uniunii cu două viteze.

În realitate, dacă privim obiectiv lucrurile, România, deşi are obligaţia de a se alătura zonei euro prin Tratatul de aderare, nu a pregătit acest proces şi în prezent nu mai are stabilit niciun termen pentru aderare, lăsând la o parte faptul că la momentul actual şi dacă ar fi primită nu ar face faţă concurenţei din eurozonă. Chiar dacă termenul de aderare la eurozonă nu va fi 2019, România trebuie să se pregătească pentru aderare pentru că dacă va amâna prea mult acest proces, uşa ni se va închide în faţă.

Scenariul 4: Mai puțin, dar mai eficient

Spre deosebire de primele două scenarii, în cadrul acestuia nu sunt menționate domeniile prioritare, precizându-se doar faptul că acestea vor fi alese prin consens de cele 27 de state membre. Mai mult, nu este prevăzută posibilitatea schimbării domeniilor considerate prioritare la un anumit interval de timp sau în funcție de impactul produs de acțiunea factorilor externi asupra domeniilor respective. În lipsa acestor prevederi, capacitatea și viteza Uniunii Europene de a se adapta realităților în schimbare scade.

Mai mult, alegerea consensului drept procedură pentru stabilirea domeniilor prioritare, oferă fiecărui stat membru, în mod egal, dreptul de veto, indiferent de capacitatea și voința statului respectiv de a se integra în domeniile respective, ceea ce va duce la blocaje.

Un alt dezavantaj este reprezentat de scăderea rolului UE-27 “în domeniile în care acțiunea sa este percepută ca având o valoare adăugată mai limitată sau în domeniile în care există percepția că promisiunile nu au fost îndeplinite”1, dintre care menționăm: dezvoltarea regională, sănătatea publică, anumite elemente ale politicii sociale și de ocupare a forței de muncă.

Pentru România principala oportunitate în acest scenariu este reprezentată de participarea la stabilirea domeniilor cheie (alese prin consens). Totuși țara noastră pornește încă de la început cu dezavantajul non-integrării în spațiul Schengen și în zona euro, precum și cu o economie necompetitivă care nu a permis aderarea la eurozonă. În aceste domenii România s-ar situa în categoria statelor cu o viteză redusă de integrare, ceea ce ar duce la creșterea decalajului față de statele ce dispun de o viteză accelerată de integrare în domeniile respective.

Scenariul 5: Mult mai mult, împreună

În acest scenariu, apărarea și securitatea sunt considerate prioritare, motiv pentru care Comisia propune crearea unei Uniuni Europene a Apărării, care să funcționeze “în deplină complementaritate cu NATO”2. O întrebare care se pune în cazul României și a altor state este în ce măsură își vor putea îndeplini angajamentele față de aceasta și față de NATO concomitent. Un accent puternic se pune și asupra procesului de finalizare a pieței unice în domeniul energiei, sectorului digital și al serviciilor, domenii în care România poate avea atuuri importante.

Pentru România, perspectiva integrării accentuate în toate domeniile oferă o șansă de a reduce distanța față de statele puternic dezvoltate, existând, în același timp, însă și riscul acutizării acestor decalaje. Monitorizarea mai strictă venită din partea instituțiilor Uniunii Europene, pe fondul unei integrări mai adânci, poate fi un avantaj care să contracareze și să prevină derapajele de la statul de drept și atacurile la adresa justiției, precum cele la care am asistat recent. Politicienii naționali vor folosi însă și mai mult Bruxelles-ul ca un țap ispășitor pentru a se deroba de răspunderea pentru toate nerealizările lor.

Din cauza actualelor diviziuni din cadrul UE, integrarea mai profundă între toate statele membre în toate domeniile pare un scenariu puțin plauzibil, deși este singura soluţie de păstrare a Uniunii Europene pe termen lung. Avem mare nevoie de o Europă puternică, unită şi solidară, capabilă să facă faţă unor provocări majore precum migraţia, crizele economice, terorismul sau amenințările externe. Soluţiile la aceste probleme complexe nu pot fi individuale, naţionale, ci trebuie să fie europene. UE are nevoie de o politică externă comună şi de o armată comună, neputând altfel să facă faţă unor crize şi conflicte precum cel din Siria, care reprezintă una dintre rădăcinile crizei refugiaţilor. Reversul integrării mai aprofundate este disoluţia.

Concluziile analizei celor cinci scenarii

Cel mai avantajos scenariu pentru România ar fi, în viziunea USR, scenariul nr. 5, ”Mult mai mult împreună”. În toate celelalte scenarii, avantajele pot deveni dezavantaje, dat fiind că România nu este în zona euro și în spațiul Schengen și va avea dificultăți în a prinde din urmă statele care vor alege să meargă cu o viteză mai mare de integrare. Cu toate acestea, având în vedere șansele mai degrabă scăzute ca acest scenariu să devină realitate, orice evaluare a situației actuale trebuie să ia în considerare determinarea statelor din nucleul dur de a avansa procesul de integrare într-un ritm mai accelerat, conform scenariului nr. 3, “Europa cu mai multe viteze”.

Cea mai importantă concluzie care se desprinde din această analiză este că viteza cu care România va merge în UE depinde foarte mult de noi înșine; singura șansă de a prinde din urmă un grup de state decise să avanseze pe calea integrării, grup care se află deja înaintea noastră pe acest drum, este să accelerăm ritmul reformelor dacă vrem să fim la masa la care se vor lua deciziile importante pentru întreaga Uniune Europeană.

Dar, cu inițiativele actualului guvern PSD-ALDE, precum Legea grațierii sau OUG 13, România nu are cum și de ce să pretindă ridicarea Mecanismului de Cooperare și Verificare (MCV) și nici nu poate servi ca un exemplu de bune practici la nivel european, așa cum a fost în cazul luptei anti-corupție. La fel, măsurile populiste și creșterile nesustenabile de salarii și pensii riscă să anuleze creșterea economică, să crească deficitul peste limita de 3% și să ne îndepărteze definitiv de zona euro. Nici declarațiile împotriva companiilor străine care ar complota pentru înlăturarea guvernului Grindeanu nu ajută, ci dimpotrivă, nu fac decât să alunge investițiile străine de care este nevoie. În concluzie, viteza cu care va merge România în UE va depinde în primul rând de autoritățile de la București, nu de Bruxelles sau de alte state membre.

Există domenii la a căror integrare mai avansată România poate contribui?

Răspunsul este DA. Iată două exemple.

1. Primul exemplu este cel al Apărării. Proiectul unei Comunități de Apărare Europene nu este nou. Dimpotrivă, este chiar mai vechi decât cel al Comunității Economice. Dacă la mijlocul anilor 1950 el a fost respins la ratificare de către Adunarea Parlamentară franceză din motive de politică internă, azi el este din nou pe masa negocierilor ca unul dintre domeniile cheie în care unele state membre au și voința politică și capacitățile necesare pentru o integrare aprofundată. Orice susținere de către România a inițiativelor nucleului dur în acest domeniu, trebuie limitată la acele demersuri care:

a. NU periclitează actualul mecanism de garanţii oferit de parteneriatul strategic cu SUA şi de mecanismul Art. 5 din Tratatul de la Washington.

b. NU transformă Bruxelles-ul din partener transatlantic al SUA în competitor al SUA în spaţiul euro-atlantic.

c. NU transformă Federaţia Rusă în partener strategic al UE cu drept de veto în politica externă şi de securitate a UE, inclusiv sau în mod special în vecinătatea României, în relaţia UE cu Republica Moldova, Ucraina şi Serbia şi, pe plan global, în relaţia UE cu China.3

2. Înființarea Biroului Procurorului Public European s-a aflat constant în dezbaterea instituțiilor europene de circa 20 de ani, fără a se fi ajuns, până recent, la acțiuni concrete. Subiectul a revenit decisiv pe agenda europeană prin formularea articolului 86 al Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE). Pasul următor a fost făcut prin publicarea de către Comisia Europeană, în data de 17 iulie 2013, a unei propuneri de Regulament al Consiliului cu privire la înființarea Biroului Procurorului Public European.

Uniunea Salvați România sprijină opțiunea ambițioasă de a construi un Birou al Procurorului Public European cu competențe clar definite, care să poată funcționa ca un sistem integrat de urmărire penală la nivelul Uniunii Europene, capabil să realizeze combaterea eficientă a fraudei și a altor infracțiuni transfrontaliere care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene.

De ce USR se opune ideii PSD-ALDE de a ne apropia de Grupul de la Vișegrad?

Declarațiile Ministrului român al Afacerilor Externe din timpul vizitei la Budapesta, pozițiile repetate ale unor lideri PSD precum Liviu Dragnea sau Victor Ponta, sprijinul repetat al Președintelui Senatului pentru această idee – toate acestea conduc spre concluzia că în viziunea actualei puteri locul României este alături de statele fostului bloc comunist. Sigur că ne dorim ca UE să rămână unită, puternică şi solidară, dar nu putem ignora faptul că ultimele crize au arătat că lucrurile stau exact invers. Tocmai statele din grupul de la Vişegrad care avertizează împotriva dezintegrării UE sunt cele care au arătat lipsă de solidaritate în interiorul blocului comunitar. În plus, Polonia și Ungaria au înregistrat derapaje grave care le îndreaptă către regimuri autoritare. Dacă ar fi să ne raportăm la state din regiune, interesul Romaniei este să se inspire mult mai mult din abordarea statelor baltice a relațiilor cu restul UE, decât din cea a duo-ului euro-sceptic polono-maghiar. Statele baltice sunt în zona euro, rămân foarte atlanticiste în politica lor externă și joacă prudent și constructiv în interiorul UE. Orice scenariu care ne plasează într-o zonă gri, incertă, de periferie estică, echivalează cu o apropiere de Rusia al cărei comportament s-a dovedit, încă o dată în cazul Ucrainei, așa cum am avut ocazia în istorie să îl cunoaștem pe propria piele, agresiv și lipsit de orice scrupule. Tocmai de aceea integrarea avansată în nucleul dur al UE este pentru România singura opțiune strategică reală.

1. Carta albă privind viitorul Europei, http://europa.eu/rapid/press-release_IP-17-385_ro.htm

2. Ibidem

3. Claudiu Degeratu, expert în politici de securitate, consultat de USR.

Populism și izolare pe piața gazelor – Cum pierdem finanțări europene și cum își riscă România statutul regional pentru interese meschine

USR Policy Paper nr.2

 

autor: Dan Ionescu

contributor: Sergiu Vlad, deputat, membru în Comisia de Industrii

 

Sub amenințarea unui iminent infringement, România a reușit anul trecut să producă o schimbare majoră pe piața internă a gazelor naturale.

În doar câteva luni, România a semnat acordul de finanțare pentru construcția gazoductului BRUA (Bulgaria – România – Ungaria – Austria, parte a ”Coridorului Vertical” european de gaze vital pentru securitatea energetică a regiunii) și a emis o Ordonanță de Urgența (64/2016) care reglementa deschiderea și transparentizarea pieței de gaze naturale interne. La nici șase luni de la aceste evenimente, dezbaterile din Comisia pentru Industrii și Servicii din Camera Deputaților au reușit să blocheze aceste demersuri și să facă din situația pieței de gaze naturale din România o problemă la nivel european.

Folosind sintagma ”liberalizarea pieței de gaze” ca o sperietoare, conducerea comisiei din Camera Deputaților a ignorat interesul strategic al României și angajamentele luate cu ocazia semnării acordului de finanțare. Alarmant este că a pus mai presus de orice interesele unor operatori privați de pe piața locală. Sub pretextul îngrijorării că intrarea în vigoare a OUG 64/2016 ar duce la creșterea prețurilor la consumatorul casnic, conducerea comisiei a făcut tot posibilul ca adoptarea raportului să treneze. S-a ajuns astfel la un blocaj menit să forțeze Guvernul să amâne data de la care jucătorii de pe piața de gaze naturale să înceapă obligatoriu să tranzacționeze transparent.

 

Ce reprezintă BRUA pentru piața europeană comună de gaze naturale

 

Proiectul BRUA a fost prezentat de către oficialii Uniunii Europene de multe ori ca fiind o piesă importantă în politica energetică europeană cu o conotație specială pentru planul european de scădere a dependenței de gazul rusesc.

România a primit în 2016, prin intermediul Transgaz, o finanțare nerambursabilă[1] de 179,32 milioane de euro pentru implementarea proiectului BRUA. Mai mult, “Coridorul Vertical” pentru transportul de gaze a fost susținut public și asumat de Grecia, Bulgaria, România și Ungaria. După ani întregi în care poli–ticienii români au vorbit despre rolul regional pe care ar trebui să îl jucăm, a fost nevoie ca un guvern tehnocrat să facă ceva concret pentru asta. În plus,  descoperirile de zăcăminte din Marea Neagră nu vor putea fi valorificate fără BRUA.

Un raport al Comisiei din 2014 constată că sud-estul Europei este vulnerabil din cauza lipsei infrastructurii transfrontaliere și a slabelor mecanisme de piață care nu permit accesarea unui număr mai mare de furnizori. Remedierea situației ar duce la prețuri echitabile pentru consumatori. Raportul recunoaște că, datorită situației infrastructurii, în sud-estul Europei se plătesc facturi mai mari la gaze decât în vestul Europei. Merită menționat și faptul că raportul în cauză are la bază un test de stres pe piața de gaze, efectuat în 38 de țări europene, care pornește de la două scenarii: oprirea completă a importurilor de gaze din Rusia sau o criză a gazelor rusești tranzitate prin Ucraina[2]. Singura soluție pentru a face față unei astfel de situații este cooperarea între țările membre ale Uniunii Europene. România joacă un rol important, dar doar dacă vom permite construcția gazoductului și tranzacționarea gazelor în mod transparent. Și dacă vom ieși din modul tradițional de legiferare în care diverși jucători mari (vă amintiți de Ioan Nicolae) negociază un statut privilegiat cu politicienii zilei.

 

Cum vede Comisia Europeană situația pieței gazelor naturale din România

 

În raportul de țară al Comisiei Europene publicat în luna februarie a acestui an[3] se remarcă faptul că, în 2016, România a făcut progrese semnificative în domeniul liberalizării pieței de gaze naturale. Ca urmare a acestor reforme, producătorii și distribuitorii de gaze vor putea să vândă și să cumpere gaz prin intermediul unor platforme centralizate de tranzacționare (bursă).

Veștilor bune li se adaugă regretul că în România piața de gaze naturale rămâne una concentrată în mâna a trei jucători mari care controlează mai mult de 75% dintre tranzacții.[4]

Evaluarea pieței de energie din România se încheie cu un accent important pe proiectul conductei BRUA (Bulgaria – România – Ungaria – Austria) care ar urma să asigure, între altele, accesul, prin România, la gazul din Marea Caspică, dar și la sursele de gaz natural lichefiat care ar ajunge în Grecia.

 

De ce era nevoie de Ordonanța de Urgență 64/2016

 

Adoptarea Ordonanței în a doua jumătate a anului 2016 a avut la bază o urgență și două necesități. Urgența era dată de faptul că România a încălcat mai multe norme europene privind piața de gaze și riscă un infringement[5] care ar urma, cel mai probabil, să impună o serie de amenzi statului român.

Pe lângă evitarea infringementului, prin OUG 64/2016 se urmărește și transparentizarea procesului de achiziție a gazelor naturale și, în același timp, tratamentul egal și nediscriminatoriu al tuturor actorilor care participă la procedura de achiziție a gazelor naturale.[6] A doua necesitate este deschiderea pieței gazelor naturale din România către un grad crescut de interconectare cu celelalte state membre ale UE, mai ales în perspectiva finalizării proiectului BRUA.[7]

OUG 64/2016 impune furnizorilor să procure gazul pe care îl comercializează către consumatorul final în condiții de transparență și de concurență economică. De asemenea, impune ca un minim de 30% din tranzacțiile cu gaze naturale să se facă prin intermediul piețelor centralizate (față de 1,5% cât era nivelul în 2015, conform ANRE)[8]. Introducerea acestei măsuri transparentizează formarea prețului la gazele naturale comercializate de jucătorii de pe piață, crescând astfel nivelul competitivității.

În momentul de față 98,5% din cantitățile de gaz de pe piața din România sunt vândute prin contracte directe, lipsite de transparență și care permit prețuri confidențiale sau preferențiale. Prin instituirea pragului s-ar elimina aceste proceduri curente.

Într-un raport al Curții de Conturi[9] se arăta că Romgaz a pierdut 177 de milioane de lei deoarece a vândut gaze pe piața reglementată la prețuri mai mici decât pe piața liberă, peste cantitățile stabilite de ANRE, iar acest gaz la preț mai scăzut a ajuns oriunde altundeva decât la consumatorul casnic.

Deși se spune în mod populist că liberalizarea va scumpi în mod automat gazele pentru populație, de fapt suntem în situația în care statul reglementează pentru populație un preț care e mai mare decât cel la care se ajunge prin competiția pe bursă.

În plus, impactul OUG 64/2016 asupra prețului gazului pentru utilizatorii casnici va fi practic inexistent deoarece acest preț este controlat de către ANRE până în anul 2021.[10] Cu toaste acestea, în Camera Deputaților se discută despre acest OUG ca și cum ar fi vorba doar despre prețul la consumator (cu care nu are legătură, pentru că e stabilit de ANRE) și cu scumpirea (care nu s-ar produce nici dacă ar avea legătură).

Prețul fix la producția de gaz românesc însă a dus la o situație nefirească pe piața din România, unde consumatorul casnic plătește mai mult pentru transportul și distribuția gazului natural decât pentru prețul materiei prime.  Raportul este de aproximativ 40% costul materiei prime și 60% costul distribuției, în contradicție cu practicile din celelalte țări europene. În acest context, orice creștere de preț de până acum s-a realizat în beneficiul distribuitorilor. Eliminarea prețului fix la producător ar duce la reechilibrarea balanței producător/distribuitor și ar forța distribuitorul să caute cele mai eficiente resurse de pe piață. Conform raportului preliminar pe 2016, Romgaz[11] a înregistrat o reducere a cifrei de afaceri cu aproape 16%, una dintre cauze fiind prețul la care este forțat să își vândă producția de gaze în timp ce competitorii externi au putut să scadă prețurile și astfel să afecteze simțitor poziția de piață a producătorului intern. Deci nici măcar pretenția că apără economia românească nu funcționează: forțăm Romgaz să sufere pierdere și permitem celor care revând gaz rusesc să facă profituri.

 

Uite Ordonanța, nu e Ordonanța

 

Eforturile lui Iulian Iancu, președintele Comisiei pentru Industrii și Servicii, de a demonstra că urmează o catastrofă, așa cum a procedat și în cazul falsei crize a stocurilor de cărbune, la începutul acestui an, sunt susținute prin discursuri empatice de către reprezentanții distribuitorilor de gaze (E.ON și Engie). Merită precizat că doar cu câteva zile în urmă, E.ON solicitase ANRE o creștere cu 74% a tarifelor de distribuție și cu 40% a celor de furnizare. Engie ceruse la rândul său o majorare de 6% pentru distribuție și 22% pentru furnizare.[12] Pus în fața acestor cifre E.ON și-a retras cererea inițială și a declarat că se mulțumește și cu o creștere cuprinsă între 0 și 5%.

Participarea distribuitorilor la discuțiile din cadrul Comisiei poate fi normală atât timp cât se asigură reprezentarea tuturor celor implicați într-un sector de piață, dar ce se dovedește surprinzător e apariția unui set de amendamente care au fost supuse dezbaterii în mod oficial de către conducerea comisiei parlamentare și care sunt semnate de E.ON, Engie și Wiee (subsidiara Gazprom din România). Datorită faptului că USR a atras atenția publicului legat de această problemă, discuția oficială a amendamentelor nu a avut loc încă, dar putem încadra la capitolul stranietăți ale Parlamentului României depunerea unor amendamente la o lege de reglementare a pieței chiar de către jucătorii vizați, care cer nici mai mult nici mai puțin decât respingerea de facto a actului normativ respectiv. Mai direct spus, o lege care transparentizează piața gazelor naturale primește amendamente în Parlamentul României chiar de la companiile care doresc neaplicarea respectivei legi.

 

Unde suntem?

 

Într-un impas prefabricat. Prin întârzierile repetate și refuzul de a continua dezbaterea Ordonanței în cadrul comisiei și pasarea responsabilității la Guvern am ajuns să încurcăm responsabilitățile instituțiilor statului. Inițiatorul legii este Ministerul Energiei și în mod logic, Guvernul și-a încheiat treaba în acest caz. Parlamentul ar trebui fie să adopte, fie să respingă Ordonanța. Dar modul în care s-au condus dezbaterile de către conducerea Comisiei este o dovadă a faptului că a preferat să blocheze adoptarea actului normativ și să plaseze responsabilitatea întârzierii către Executiv, în speranța că acesta va emite o nouă Ordonanță de Urgență astfel încât transparentizarea pieței gazelor naturale să nu fie posibilă în acest an.

Suntem prinși într-un război al intereselor private care afectează politicile statului român. Gravitatea acestui război este dată și de faptul că o comisie parlamentară introduce amendamente ale unor companii private la o lege care reglementează piața. Iar atunci când observă că nu poate trece aceste amendamente și nu reușește să blocheze definitiv ordonanța, face un joc politic prin care încearcă să forțeze Guvernul să se dezică de propriile acte legislative, folosind în acest scop pârghii populist-alar–miste.

 

Ce propune USR

 

Considerăm că forma actuală a OUG 64/2016 reprezintă un avantaj pentru funcționarea pieței gazelor naturale din România și ea trebuie lăsată să își facă efectele începând cu 1 aprilie 2017. Teama că piața nu e pregătită pentru tranzacții transparente este nejustificată deoarece astfel de tranzacții pe bursă există deja, doar că ele sunt la un nivel extrem de scăzut. Totuși, avem dovada faptului că piața poate funcționa transparent, ce ne lipsește este doar decizia de a face din transparentizare o realitate.

Cerem mai multă responsabilitate din partea parlamentarilor Comisiei de Industrii și Servicii a Camerei Deputaților și, totodată, asumarea în mod clar a obiectivelor strategice ale României în zona pieței gazelor naturale. Subminarea proiectului BRUA prin modul în care s-au condus dezbaterile în comisie pune România într-o situație dificilă pe plan european.

În concluzie, cerem Guvernului și Comisiei pentru Industrii și Servicii din Camera Deputaților să respecte angajamentele asumate de statul român și să permită OUG 64/2016 să își facă simțite efectele pe piața gazelor naturale.

[1]. Comunicat de presă Transgaz, www.goo.gl/0yk3c9

[2]. Stress tests: cooperation key for coping with potential gas disruption, www.goo.gl/CgNNNz

[3]. Country Report Romania 2017,  22.2.2017, www.goo.gl/ba3Zb3

[4]. ibidem

[5]. Ministerul Afacerilor Externe, Anexa nr. 1 la Raportul privind reprezentarea – 2 decembrie 2013, www.goo.gl/jTrz84

[6]. Notă de Fundamentare la Ordonanță de urgență a Guvernului nr. 64/2016 pentru modificarea și completarea Legii energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012, www.goo.gl/de09ll

[7]. ibidem

[8]. ANRE, Raport Anual 2015, www.goo.gl/eYxkzv

[9]. Curtea de Conturi a României,  SINTEZA Raportului de audit al performanţei privind concesionarea resurselor minerale ale ţării în perioada 2011-2015, www.goo.gl/jgzBs5

[10]. Hotărârea Guvernului nr. 488/2015 privind stabilirea prețului de achiziție a gazelor naturale din producția internă pentru clienții casnici și producătorii de energie termică, numai pentru cantitățile de gaze naturale utilizate la producerea de energie termică în centralele de cogenerare și în centralele termice destinate consumului populației în perioada 1 iulie 2015 – 30 iunie 2021, www.goo.gl/Cjc31w

[11]. Romgaz, Raport preliminar an 2016, www.goo.gl/E6E6M6

[12]. Hotnews, E.ON ceruse o majorare cu 74% a tarifelor de distributie si cu 40% a celor de furnizare, insa ANRE a refuzat, www.goo.gl/0NdqGl

 

Fondul Suveran al PSD. Un proiect născut falimentar

Policy Brief nr.1 / Grupul Parlamentar USR

editori: Liviu Mălureanu, Cristian Ghinea
contributori: Ionuț Moșteanu, Manuel Costescu, Cosette Chichirău.

Poate PSD să facă un Fond Suveran de succes fără bani, fără idei, fără oameni pregătiți, dar cu promisiuni populiste? USR pune pe masă argumente că asistăm la un viitor eșec de proporții.

 

Ce ne zice guvernul PSD-ALDE?

Scopul. PSD a insistat mult în campanie pe ideea acestui fond, care era prezentată ca un panaceu al problemei ridicate de foarte mulți atunci când li se prezentau promisiunile electorale: de unde bani? Din Fond, venea răspunsul atent pregătit de strategii de campanie. Potrivit programului PSD, Fondul Suveran de Dezvoltare şi Investiţii (FSDI) ar urma să aibă în următorii patru ani venituri de până la 60 miliarde lei şi să creeze peste 42.000 de noi locuri de muncă, să crească bugetul de stat cu peste 6 miliarde lei şi PIB-ul cu 20 miliarde lei. FSDI va contribui la reindustrializarea României şi va elimina decalajele urban/rural şi urban dezvoltat/urban mai puţin dezvoltat. Prin acest fond se vor finanţa proiecte strategice şi va creşte absorbţia fondurilor europene. Se vor realiza opt spitale regionale, se vor realiza autostrăzi, se vor realiza unități de procesare a fructelor și legumelor. Stop. După cum se vede din retorica anterioară, Fondul face de toate și rezolvă toate problemele. PSD a descoperit varianta politică a ”particulei lui Dumnezeu”.

Finanţarea. Fondul va fi alcătuit, în principal, din companiile profitabile de stat. Pentru finanţare, fondul va putea folosi venituri din:

  • dividendele acestor companii (estimare de 2,6 miliarde lei, bani care nu se vor mai duce la bugetul de stat). Guvernul a anunţat deja că anul acesta companiile de stat vor vărsa la bugetul de stat 90% din profitul net din 2016. Adică statul dă Fondului banii pe care îi scade din buget.
  • vânzarea de acţiuni la aceste companii
  • emisiunea de obligaţiuni
  • vânzarea de active neperformante.

Totuși, posibilii investitori care ar putea cumpăra acțiuni la companii vor fi mai degrabă reticenți să cumpere printr-un Fond care nu e clar ce traiectorie va avea. Listarea de succes a Electrica la bursa din Londra (care a adus companiei mai mult de 400 mi–lioane de euro) a trebuit să fie pregătită ani întregi și a avut succes doar pentru că au existat promisiuni ferme privind viitorul companiei. A pune o companie într-un Fond înseamnă a înlătura tocmai posibilitatea de a mai promite o traiectorie stabilă pentru respectiva companie. În cel mai bun (și improbabil) caz, pentru ca noul Fond să poată vinde acțiuni astfel încât să se autocapitalizeze ar dura ani întregi și ar fi nevoie de un management spectaculos de performant pentru a învinge reticența eventualilor cumpărători. Evident, mai simplu ar fi să continuăm cu practica începută prin Electrica: curățăm o companie, vindem pachetul minoritar de acțiuni pe bursă pentru recapitalizare. E mai probabil să reușim cu câte o companie pe rând decât cu toate odată. Mai ales că după cazul Electrica, statul român nu a mai continuat buna practică: a încercat să ia aproape forțat din companie banii strânși pe bursă, iar prin obligația de a vărsa 90% din profit la buget stabilește un prag artificial pentru toate companiile, indiferent de performanță sau de nevoile de investiții. Deci slabe șanse să putem continua măcar ce am început cu Electrica, darămite să scoatem bani din vânzarea unor pachete de acțiuni la mai multe companii odată. Toate aceste argumente sunt valabile și pentru ideea de a vinde obligațiuni ale Fondului.

Dacă tragem linie, Fondul se vrea a fi finanțat prin bani pe care statul îi ia deja din companii sau prin acțiuni/obligațiuni care valorează mai puțin prin Fond decât dacă am face operațiunile separat pentru fiecare companie profitabilă. Singurul plus real este că Fondul va vinde active neperformante.

Din nou, nu e clar de ce s-ar face asta mai ușor prin–tr-un Fond decât prin licitații publice deschise și transparente, de la caz la caz.

În fine, acţionarul unic al fondului va fi statul român, prin Ministerul Economiei şi va fi administrat de un consiliu de supraveghere (9 membri) şi de un comitet director (5 manageri).

Au trecut șase ani de când România a demarat reforma guvernanței companiilor de stat. Decizie luată mai degrabă sub presiunea creditorilor internaționali și pentru că aveam nevoie de credite externe, nu pentru că ar exista conștientizarea acestei nevoi în clasa politică – companiile de stat sunt văzute mai degrabă ca surse de rente. În toată această perioadă, guvernele României au făcut doar pași mici spre profesionalizarea și depolitizarea companiilor. Cel mai longeviv guvern – condus de Victor Ponta – a fost și cel care aproape a stopat și în multe companii a dat înapoi procesul. Guvernul cu cea mai limitată susținere politică – condus de Dacian Ciolos – a făcut pași înainte, dar timizi.

Guvernul Grindeanu ne propune acum un Fond condus de același minister care a implementat foarte prost și greoi principii de bază ale guvernanței corporative în ultimii ani. Șansele de succes sunt spre zero. Riscurile sunt însă imense. Și sigure. Pentru că…

Există un precedent

În 2006, Călin Popescu Tăriceanu, prim-ministrul de atunci, înființa, prin OUG 113/2006, Fondul Naţional de Dezvoltare (FND). Acest fond ar fi urmat, printre altele, să finanţeze proiectele de investiţii în infrastructură, precum şi alte proiecte prioritare. Sună cunoscut. Bani au venit la Fond, dar infrastructura nu.

Spre deosebire de guvernul Grindeanu, guvernul Tăriceanu avea o sursă clară de bani: privatizarea. FND a ajuns la 11 miliarde lei, fiind alimentat din privatizări ale companiilor româneşti de stat, dintre care cea mai celebră este privatizarea BCR, în urma căreia statul a încasat 2,2 miliarde euro.

Dintr-un calcul făcut la acea vreme a rezultat că doar 6,36% din banii strânși la acest fond au mers spre scopul iniţial, adică spre investiţii. Restul banilor se pare ca au fost folosiţi pentru acoperirea deficitului bugetar. De altfel, şi un raport al Curţii de Conturi din 2008 arată că  “dezideratele pentru care a fost înființat FND au fost realizate într-o manieră nesistematică şi într-o măsură mai puţin spectaculoasă decât nivelul aşteptărilor generate de actualitatea şi ineditul obiectivelor asumate”.[1]

Concluzia finală ar fi că Fondul din 2006 a eşuat lamentabil în scopul pe care creatorul său, Călin Popescu Tăriceanu, l-a propus.

Ca o notă de subsol, intenţii de a crea un asemenea fond au mai avut şi Emil Boc în 2010 şi Mihai Răzvan Ungureanu în 2012. Și asta pentru că e simplu de învârtit ideea în spațiul public: pare că dacă faci ceva care se cheamă ”Fond”, vor veni automat bani și guvernul trebuie doar să decidă ce face cu ei. De fapt, po-

vestea Fondurilor suverane este mult mai complicată. Și doar puține reușesc. Și mai puține în țările care nu au resurse naturale abundente, dar au guverne care nu înțeleg că un Fond are sens doar dacă suma activelor din el e mai mare decât valoarea separată a activelor componente. Altfel nu.

De ce va eșua fondul propus de guvernul Grindeanu?

Ca principiu de bază, fondurile suverane de investiții sunt instrumente financiare sofisticate ce au ca scop investirea capitalurilor excedentare sau deja existente (excedente bugetare, rezerve valutare semnificative), şi nu acoperirea unei deficienţe de capital. Cu alte cuvinte, faci un fond suveran când te dau banii afară din casă, nu când ai nevoie de bani. Ori scopul acestui fond în viziunea PSD este de a atrage bani, peste 40% din veniturile sale estimându-se a fi atrase din emisiuni de obligaţiuni.

Să vedem totuşi cine va finanţa acest fond şi care sunt şansele sale de succes:

Companiile de stat. Poate dacă am fi avut 20 de ani de aplicare coerentă a politicilor de bună guvernanță, acum am fi avut companii de stat capitalizate și de succes, pe care ar fi meritat să le punem laolaltă, pentru a le mări capacitatea de negociere cu investitorii. Dar nu e cazul, cum am arătat mai sus.

Cu o istorie tumultoasă, presărate cu restructurări, insolvențe și mai ales căpușare de către firme de partid, imensa majoritate a companiilor administrate de stat se zbat să supravieţuiască, funcționând după un model arhaic, fără management, cu o inerție la schimbare foarte mare, cu sindicate care intervin peste management și sunt cointeresate în rețelele de căpușare. Sunt doar câteva excepții de succes. Sunt și companii profitabile, cele care dețin monopoluri, dar în cazul lor ar fi extrem de greu să iasă în pierdere, totuși. Acolo problema este de potențial pierdut – bani pe care statul ar putea să îi aibă și nu îi are din cauza prostului managament. Deci dacă pui mai multe companii prost conduse într-un Fond, asta nu le va face automat mai bune și nu va genera cash flow-uri predictibile.

Investitorii externi. Legislaţia mereu schimbătoare, prioritaţile mereu altele de la guvern la guvern şi recentele evenimente legate de OUG 13 cu un puternic impact negativ extern vor face acest Fond neatractiv pentru investitorii externi. O soluţie ar fi listarea lui pe burse puternice – Londra, Paris sau New York – dar asta presupune o lungă perioadă de pregătire de până la trei ani (nicidecum câteva luni cum arată calendarul de implementare din memorandumul adoptat de Guvern), implicarea unor bănci de investiții internaționale care au “know how”-ul necesar, firme de avocatură cu experiență în asemenea listări (sunt vreo cinci, niciuna românească) și adoptarea prealabilă a unor practici de contabilitate internaţională. Puţin probabil ca PSD să fie de acord cu o asemenea soluţie ce va presupune o transpa-rentizare a Fondului şi un management responsabil și care urmează regulile burselor externe. Cu alte cuvinte, PSD nu poate să facă și un Fond de succes și o pușculiță politică, trebuie să aleagă.

Investitorii locali. Puterea de investiţie a cetăţenilor este extrem de redusă (conform unui studiu Erste din 2014, un român economisește 41 euro lunar, faţă de 188 euro un austriac, 96 euro un slovac sau 60 de euro un croat). Aceşti bani sunt ținuți în cea mai mare parte pentru zile negre, apetitul populației pentru investiții este foarte mic. Poate 5-10% s-ar duce în investiţii, deci undeva la patru euro pe lună, mult prea puţin pentru proiectele ambiţioase propuse în acest Fond. Fondurile de pensie autohtone nu pot investi momentan în equity pentru că le interzic regulile stabilite de autorități. Dacă am permite fondurilor de pensii să facă asta, ar fi o sursă de cash pe termen scurt, dar o problemă pe termen lung – chiar vrem să deschidem pensiile spre investiții riscante?

Împrumuturi? Ce va putea face însă fondul este să contracteze împrumuturi, o modalitate de a păcăli deficitul bugetar. Astfel, nu doar că se vor irosi resursele pe investiţii neclare, dar se vor angaja şi datorii suplimentare. Unul dintre experții care au contribuit la acest raport a folosit expresia: ”guvernul vrea să fure pe datorie”. Vom asista inclusiv la o canibalizare între Fond şi programul de împrumuturi administrat de Ministerul de Finanţe Publice, o reţetă sigură pentru un dezastru viitor. Exact așa a ajuns Grecia în dezastrul actual: bancheri internaționali au învățat guvernul grec cum să ascundă datoria prin fonduri de investiții. Fiind un vehicul riscant, va atrage doar capital speculativ, deci volatil, cu riscuri imense pentru stabilitatea financiară a țării.

Să presupunem totuși că va atrage bani…

E puțin probabil, dar să presupunem că atragem bani. Ce facem cu ei? Un element definitoriu al unui fond de investiţii, invocat de altfel şi de memorandumul adoptat de guvernul Grindeanu, sunt investițiile în piețe mondiale de capital.

Ori FSDI își propune cu totul altceva, și anume să investească în proiecte naționale și nicidecum internaționale, și mai mult decât atât în proiecte fără lichiditate. Cu alte cuvinte, norvegienii au bani din petrol și îi investesc în proiecte externe care le vor aduce dividente. Guvernul român nu are bani, dar își propune că dacă ar fi să aibă, îi va investi în proiecte interne care nu generează dividente directe, ci doar externalități pozitive. Cine va cumpăra o autostradă sau un spital și pe ce piață? Pentru a fi atractiv acest Fond trebuie să respecte regula ca rentabilitatea activelor (ROA – return on assets) să fie minim 5% pentru a fi atractiv. Dar e imposibil măcar să calculezi așa ceva când e vorba de proiecte publice. Un spital este un beneficiu public pentru români, de aceea sunt construite din bani publici, dar nu poți calcula cât este ROA la un spital decât dacă îl declari investiție privată și îl operezi ca atare. Dar PSD promite opt spitale regionale construite cu bani atrași de la investitori. Nu e nici o logică.

Și totul devine absurd dacă vom constata că nu lipsa banilor în sine este problema la infrastructură ci lipsa de proiecte (care vine din politizare și lipsa de capacitate a administrației și a companiilor naționale). România a avut bani gratis de la UE în perioada 2007 – 2013 și a fost incapabilă să îi folosească. Am avut bani de autostrăzi de la UE și nu i-am folosit pentru că Ministerul Transporturilor este o instituție bastion a PSD complet nereformată. Am avut bani pentru centura Bucureștiului și nu i-am folosit. Persoana care s-a ocupat la fostul CNADNR de centura Bucureștiului tocmai a fost numită de către PSD șef peste toată compania. Am avut bani pentru trei spitale regionale din fonduri europene și guvernul Ponta-PSD nu a fost capabil să se pună de acord cu primarii PSD din Iași și Craiova pentru niște terenuri unde să se construiască aceste spitale regionale. Doar guvernul Cioloș a demarat procedurile pentru aceste trei spitale. Deci despre ce vorbim? Avem bani gratis europeni pe care nu suntem capabili să îi folosim, dar guvernul PSD crede că are nevoie de bani pentru proiecte pe care nu le are și la care nu lucrează.

Nu doar că această formulă de mai sus e nocivă pentru stat, dar este perdantă și pentru companiile care ar avea o șansă să meargă bine dacă ar fi decăpușate și capitalizate. Companiile de stat care aveau nevoie urgentă de capitalizare pentru realizarea unor obiective de investiţii (Aeroport Henri Coandă, Port Constanța etc.) se vor vedea într-o primă fază cu banii luaţi; vor trebui să aștepte operaţionalizarea Fondului şi apoi împarţeala banilor de investiţii. Asta poate să fie prea târziu.

Care sunt soluțiile?

Așa cum spuneam, nu banii sunt problema investițiilor în infrastructură din România, ci incapacitatea statului de a atrage banii deja existenţi şi de a-i investi eficient şi transparent. De exemplu CFR are la dispoziție 1,5 miliarde euro din CEF (Connection Europe Facility) şi se luptă cu licitaţiile de aproape doi ani.

Profesionalizarea gestionării investițiilor. Instituțiile care gestionează proiectele mari de investiții, precum Ministerul Transporturilor, CNADNR (acum CNAIR), CFR Infrastructură, Ministerul Sănătății, sunt deprofesionalizate și politizate. Performanțele sunt prin urmare dezastruoase. În domeniul proiectelor complexe de investiții este nevoie de profesioniști care să le gestioneze din partea statului. De la partea de studii, proiectare, elaborare de contracte și documentații de licitație până la derularea și urmărirea proiectelor. Politicienii au dat cu capul de prag de zeci de ori și tot nu învață că până nu lasă oameni competenți să se ocupe de investiții, nu ne vor ieși. Toate celelalte propuneri alternative (să creăm un Fond, să concensionăm autostrăzile) maschează nereformarea instituțiilor menționate și nu reprezintă o soluție.

Buna guvernanță.  Cea mai simplă şi mai la îndemână soluţie este buna guvernanţă a companiilor de stat. Avem o lege privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice (legea 111/2016), trebuie doar s-o aplicăm. Aceasta presupune selectarea pe criterii transparente a ma–nagementului companiilor, cu stabilirea de indicatori de performanţă financiari şi nefinanciari. Este vechea ordonanță 109 adoptată de guvernul Boc, la care guvernul Cioloș a propus îmbunătățiri, introduse de Parlament în 2016 prin legea de adoptare a ordonanței. Dar PSD a sabotat și sabotează legea aceasta de câte ori poate.

Planul Junker. Fondul EFSI, cunoscut ca şi “Planul Junker”, are în acest moment un potențial i–mens  de investiții pentru finanţarea proiectelor de infrastructură, educaţie, cercetare, energie regenerabilă, suport pentru IMM-uri şi iniţiativă privată, adică cam ce prevede şi FSDI. Investiţia EFSI are un potenţial de multiplicare în atragerea finanţărilor de 1:15 şi permite mixul de instrumente de finanţare cu investiţii private, buget de stat sau fonduri structurale. În urma discuţiilor din 2016, instituțiile financiare internaționale s-au arătat dispuse să finanţeze proiectul de extindere a aeroportului Henri Coandă şi trei spitale regionale. Guvernul Ponta a trimis 200 de proiecte nepregătite (erau simple liste cu dorințe, nu proiecte, de fapt) la Bruxelles și nici unul nu a fost acceptat. Guvernul Cioloș a început pregătirea celor trei proiecte de spitale regionale. Dacă guvernul PSD crede că are și alte proiecte viabile economic, Planul Juncker este o punte fantastică și deja testată spre investitori, nu e nevoie să aștepte operaționalizarea unui Fond propriu (care în scenariul improbabil în care este bine făcut, durează mai mulți ani).

În concluzie, este o idee bună?

Ar fi bună doar dacă:

  • România ar avea excedent de resurse/bani
  • România ar avea companii de stat bine conduse și capitalizate
  • PSD și guvernele sale ar avea un trecut de interes real și performanțe în buna funcționare a companiilor de stat
  • PSD ar fi dispus să capitalizeze companiile prin listare internațională și respectarea regulilor bursiere
  • PSD ar fi dispus să investească în oameni cu experiență bancară, să îi plătească foarte bine, pentru a face din Fond un vehicul pe piețele externe
  • PSD ar folosi banii europeni gratis și ar fi capabil să realizeze proiecte de infrastructură și ar scoate aceste obiective dintre obiectivele Fondului, deci ar fi dispus să renunțe la promisiunile populiste

Răspunsul este NU la toate aceste puncte. Deci, nu este o idee bună.

În loc de epilog

În programul de guvernare PSD găsim menţionat şi un al doilea fond, Fondul Naţional de Dezvoltare (FND), ce va fi creat în semestrul doi din 2017 (demnă de cartea recordurilor viteza cu care PSD va înfiinţa aceste fonduri). Acest fond “va cuprinde companii unde statul deține participații și care în prezent sunt administrate de AVAS, dar și companii de stat care nu vor putea fi incluse în FSDI din cauza interdicției europene, care stipulează faptul că în unele cazuri, companiile de producție și distribuție nu pot fi administrate de aceeași enitate, evitându-se în acest fel comportamentul de monopol. Ca urmare a acestor reglementări, Transelectrica și Transgaz vor fi administrate și deținute de FND, iar Hidroelectrica sau Romgaz de către FSDI. AVAS se desființează. Ca și FSDI, FND va rămâne pe toată perioada de funcționare în proprietatea exclusivă a statului român.[2]

 

 

 

 

 

[1] . http://media.hotnews.ro/media_server1/document-2010-03-12-7024624-0-raportul-curtii-conturi-2008.pdf, p.64

[2] . Programul de Guvernare 2017-2020, p.29