Neregulile legate de statutul ministrului fondurilor europene pot afecta grav funcționarea sistemului de gestionare a finanțărilor UE 2021-2027, cu prima ocazie în care va sosi un audit de la Comisia Europeană.
Povestea ordonanțelor de urgență fantomă pe fonduri europene arată doar cât de aberant este faptul că nu avem o discuție serioasă și așezată despre ce vom face cu cele peste 30 miliarde euro pe care le vom primi în perioada 2021 – 2027.
Potrivit regulamentelor europene, Guvernul are obligația de a organiza consultări publice pe subiect. Acum consultările au loc cumva pe sub masă, organizate de Ministerul Fondurilor Europene, și sunt de fapt o caricatură de consultare, doar pentru a bifa o obligație. De fapt, birocrația de la Fonduri Europene se autoevaluează și se perpetuează.
Îmi propun astăzi să lansez niște întrebări care ar trebui să stea la baza unor consultări reale. Voi comenta arhitectura instituțională propusă în pripă de ministrul Boloș, într-un memorandum trecut prin guvernul Orban și legiferat prin OUG (o bucățică referitoare la programul regional). Voi propune cu argumente o alternativă mai bună de cadru instituțional, legat de noua orientare a regulamentelor europene aflate în negociere, și apoi voi lansa câteva întrebări despre maladiile care parazitează sistemul de fonduri europene din România – invit MFE și decidenții politici de mai sus la o conversație reală despre ele. Așa ar arăta o consultare reală.
Dacă și în al treilea buget european de după aderare vom lăsa birocrația să toace fondurile europene fără impact real, ne vom merita soarta. Proiectul O Țară ca Afară lansat împreună cu colegul meu Vlad Botoș din Comisia REGI a Parlamentului European, își propune să fie puntea de legătură între regulamentele discutate acolo și modul concret de cheltuire a banilor, decisă de guvernul național.
Această consultare ar trebui să fie patronată de la nivel politic înalt. Îi îndemn pe președintele Iohannis și/sau pe premierul Orban să preia conducerea acestei evaluări a sistemului. E un subiect crucial pentru interesele României.
Nu e realist să așteptăm ca un Minister al Fondurilor Europene să tragă o concluzie onestă asupra lui însuși. Mai ales că, ignorat de politicieni pentru că e o chestie ”tehnică” ce uneori aduce PR negativ, MFE este captiv unor mandarini veșnici în funcții, interesați să nu se schimbe nimic de substanță – unii dintre ei ajung ei înșiși miniștri, pe rând, și își protejează fiefurile personale, dincolo de orice aparente dispute politice.
Am consumat peste 50 de miliarde de euro – fără a pune la socoteală subvențiile agricole – și acum facem planurile pentru mai mult de alte 30 de miliarde. Vi se pare că România s-a schimbat de atâția bani? Am pus această întrebare când eram ministru al Fondurilor Europene și am stârnit nemulțumire în sistem. În 2016, deciziile importante privind arhitectura instituțională pentru bugetul în curs fuseseră deja luate, așa că a trebuit să muncim ca sa acredităm și să ajustăm din mers câte ceva.
Acum, în 2020, avem șansa de a discuta serios despre cum reparăm sistemul de fonduri europene pentru bugetul european pe următorii șapte ani.
Programe pe ministerele „de linie” vs. toate programele la un loc
Am făcut schema de mai jos ca să înțelegem cu toții cum a arătat arhitectura instituțională până acum și ce se propune pe mai departe. Un ”program operațional” (PO) este un construct agreat între România și Comisia Europeană care are niște bani alocați pentru niște obiective. Fiecare PO are o Autoritate de Management (AM) care e un fel de șef suprem pe cum se cheltuie banii. Acestea sunt celebrele PO-uri și AM-uri, de care auziți în păsărească de fonduri. AM-urile pot delega anumite funcții, de genul urmărire proiecte, către niște instituții mai mici în grad care se numesc “organisme intermediare” (OI).
Am scris acolo că vorbim despre propunerea PSD-Boloș, pentru că ministrul Boloș a preluat ca atare structura gândită de guvernul PSD anterior și i-a adus doar o mică schimbare care îl avantajează pe el personal.
Dacă vă uitați la această imagine o să vedeți că în primul buget european (2007 – 2013) am avut o structură cu AM-uri împărțite la ministerele de linie. Ministerul Mediului a avut AM-ul său, Ministerul Muncii a avut AM (celebrul POSDRU), Ministerul Transporturilor la fel etc.
(Am scos din analiză Ministerul Agriculturii și Programul Național de Dezvoltare Rurală pentru simplificare, pentru că are un regulament european propriu, dar multe din elementele analizate se aplică și acolo).
Fiecare minister de linie care pica pe obiectivele politicii de coeziune avea deci banii la el.
A fost un dezastru.
Avantajul teoretic al unui asemenea sistem ar fi fost că banii sunt aliniați cu politicile. La modul: constată Ministerul Muncii că sunt probleme cu forța de muncă, atunci facem o strategie prin care folosim banii europeni ca să creștem adaptarea forței de muncă.
La fel pe toate domeniile. Așa a apărut POSDRU, în esență.
După câțiva ani s-a constatat că era un dezastru, în principal din două motive:
A venit USL la putere, Eugen Teodorovici a fost numit Ministru al Fondurilor Europene și a luat AM-urile în subordine. Teodorovici a luat la MFE cele mai multe autorități de management, astfel încât în al doilea buget (2014-2020) am avut o consolidare a lor la MFE. Excepții au fost programul Operațional Regional (POR) și Programul Capacitate Administrativă (POCA) pe care Teodorovici a încercat să le ia, dar acolo era Dragnea ministru și probabil că i-a spus că îi taie mâna dacă încearcă.
Așa că am rămas cu o structură bizară în care MFE era proprietar pe mai multe AM-uri, însă altele foarte importante din punct de vedere “conexiuni politice” erau la Ministerul Dezvoltării. Teoretic, în ”coordonarea” MFE, dar toată lumea știe că e o glumă asta.
Ca exemplu, deși eram ministru coordonator în 2016 și peste AM-urile de la MDRAP, nu am reușit să-i conving să lansăm împreună niște apeluri integrate pentru desființarea orfelinatelor și trecerea copiilor în case de tip familial. Banii pentru salarii erau la MFE – POCU, iar banii pentru case/construcții la MDRAP – POR. S-a lăsat cu scandal în guvern și au profitat de faptul că Vasile Dâncu nu prea se băga pe chestiuni aparent ”tehnice” de care nu avea niciun chef. Banii pentru desființare orfelinate zac nefolosiți pentru că două ministere nu se aliniază – lipsă de umanitate și responsabilitate. România e țara care în 1989 șoca lumea cu orfelinatele și 30 de ani mai târziu tot nu a scăpat de ele, deși are bani europeni fix pentru asta.
Acest exemplu arată că apariția binomului MFE – Ministerul Dezvoltării, ca centralizatori de AM-uri, rezolvă doar parțial problema responsabilității. Dacă ai ghinion, cum au copiii din orfelinate, să pici pe o chestie unde mandarinii din sistem și-au marcat teritoriile, atunci asta e. Per total însă, a fost un progres. Acum aveam pe cineva responsabil: ministrul de la Fonduri (ministrul de la Dezvoltare, deși egal vinovat, nu prea e luat la întrebări când ieșea prost recolta la absorbție).
Structura centralizată la MFE – MDRAP a adus ceva responsabilitate, dar a slăbit legătura dintre politici și bani.
Însă nu mutarea în sine la MFE a reprezentat aspectul cel mai bun, ci apariția în al doilea buget (2014 – 2020) a unor AM-uri mari, consolidate, care acoperă mai multe domenii.
Principala problemă a administrației noastre e că fiecare minister interpretează foarte limitat mandatul său și se ocupă doar de pătrățica lui. Asta e gândirea de tunel, care face ca România să nu poată fi guvernată în sens modern, ci doar administrată – de asta nu se schimbă nimic de fapt, pe fond, indiferent de cum se păruiesc politicienii pe deasupra acestei realități. Gândirea de tunel a făcut ravagii în primul buget de coeziune primit de România, iar comasarea AM-urilor în al doilea a încercat să spargă buba asta.
Cea mai bună parte a concentrării AM-urilor în unele puține, dar foarte mari și subordonate unic a fost că au putut să urmărească obiective trans-sectoriale (a se vedea parantezele explicative din coloana a doua).
În concluzie, România a început cu AM-uri risipite la ministerele de linie în primul buget. A trecut în următorul buget la un model cu AM-uri mari, concentrând bani pe atribuții ale mai multor ministere de linie și subordonate la MFE – MDRAP, ceea ce le asigura posibilitatea, nu și garanția, că pot urmări obiective transectoriale.
Ce propune memorandumul PSD – Boloș?
AM-urile rămân la MFE, dar nu mai sunt concentrate trans-sectorial, ci sunt sparte, în oglindă cu ministerele de linie. Propunerea asta reușește să ia ce e mai prost din cele două variante pe care le-am avut până acum. Nu avem aliniere bani – politici, dar avem logica de tunel reprodusă la MFE.
Astfel, POCU este spart în PO Sănătate, PO Incluziune Socială și un POCU mai mic ce, deși menține numele pompos, va mai avea doar partea de educație și training (Adică POSDRU – precum inginerii sovietici care orice desenează pe planșă, în realitate tot tanc le iese, mandarinii de la Fonduri orice desenează, tot POSDRU rezultă).
Este exact ce nu ar trebui să se întâmple. Lipsa de responsabilitate a ministerelor de linie care aruncă de la unu la altul rezolvarea problemelor va fi reluată între autorități de management care, deși nu se numesc toate ca ministerele de linie, e evident că sunt făcute în oglindă după ele.
De ce se propune asta? Ministerele care aveau pe vremuri fiecare AM-ul său au rămas bosumflate. Fiecare minister de linie își vrea AM-ul său deci. Mandarinii de la Fonduri au făcut o schemă politică ce li se pare șmecheră: să pară că obține fiecare minister ceva al lui, deși ele de fapt tot la MFE rămân.
Deci ce problemă încercăm să rezolvăm?
Să fie toată lumea mulțumită, fiecare minister cu AM-ul de linie? Să se dea câte una, să ajungă la toată lumea.
Dacă asta ne propunem, atunci soluția reală și onestă este să desființăm Ministerul Fondurilor Europene și să revenim la modelul inițial, cel din 2007 – 2013. Să ai AM-uri de linie subordonate toate la un minister separat înseamnă să reproduci pentru gestiunea banilor europeni fix guvernul român disfuncțional, dar în subordinea Ministerului Fondurilor Europene.
Problema de fond cu MFE este că el ar trebui să fie un minister al dezvoltării României cu fonduri europene. Dar de fapt este un minister al cheltuirii banilor europeni. Cu sau fără cap, nu contează.
Tot vorbim de absorbție și Ministerul Fondurilor tot gâfâie să se țină de mediile europene de consum al banilor. Cumva, cumva asta îi iese, dar ignorând complet schimbarea pe bune, reală.
Luați doar exemplul recent cu banii europeni pentru testare anti-cancer, lansat de ministrul Boloș și Raluca Turcan. Am făcut discuția asta pe larg.
Problema de fond care se cere rezolvată, așa cum apare în analiza de sistem care a stat la baza programării banilor în POCU: în România se moare aberant de mult din boli care sunt tratabile dacă sunt descoperite la timp. Românii din rural și din mediile sărace nu merg ”să se caute”. Merg la medic când boala e terminală și nu se mai poate face nimic. UE ne dă bani pentru problemă. Dar care e natura problemei? E una medicală? Aparent da, de unde faptul că Ministerul Sănătății crede că el ar trebuie să decidă. E una socială? Da, clar. E vorba de lipsa de acces la servicii medicale, nu de servicii în sine.
Pentru cine gândește MFE proiectele? MFE are niște indicatori de atins, gen: XX zeci de mii de testări.
Ce ar trebui făcut? Proiecte mici – prin primării, ONG-uri, caravane medicale, orice organizație care lucrează cu și în comunități sărace și rurale. Cine nu are capacitatea de a merge spre aceste medii sărace? Ministerul Sănătății, direcțiile sale județene și institutele de oncologie.
Cine poate aplica la apelurile de proiecte lansate cu mare fanfară de Marcel Boloș și Raluca Turcan?
V-ați prins: doar Ministerul Sănătății, direcțiile sale județene și institutele de oncologie.
Ca să scape de bani, MFE a gândit ghiduri ca să dea cu dedicație proiecte de zeci de milioane de euro către aceste institute. Care sunt onorabile, dar nu e în menirea lor să alerge după oameni care altfel nu vin să se caute preventiv.
Peste trei ani vom trage linie și MFE va raporta absorbție. Institutele oncologice și direcțiile de sănătate din capitalele de județ vor avea mulți salariați care vor fi luat bani și din proiecte de fonduri europene pentru activitatea pentru care oricum sunt plătiți din banii publici. Marcel Boloș și Raluca Turcan au fost fericiți că au lansat marele program de rezolvare a problemei cu cancerul și hepatita, PSD pică de fraier că deși se lucra de patru ani prin minister, au venit liberalii și după două săptămâni au lansat ghidurile de finanțare în forma lucrată pe vremea lor. Formă criticată pe drept de Comisie pentru că… nu rezolvă problema de acces pentru care România a alocat banii.
Altfel toată lumea va fi mulțumită – politicienii au bifat PR, MFE bifează absorbție, Ministerul Sănătății, direcțiile de sănătate publică și institutele bifează creșteri de salarii pe câțiva ani la oamenii lor. În urmă va rămâne statistica înfiorătoare a unei țări cu cea mai mare rată de mortalitate la cancer de col și de sân – 2000 de femei mor în fiecare an de forme de cancer care ar fi tratabil dacă ar fi descoperit la timp. Asta se va schimba foarte puțin.
Breaking news: MFE a amânat din nou închiderea apelului de proiecte – după ce au lansat cu mult PR marea inițiativă, au anunțat într-o notiță de pe site că se amână din nou, până pe 6 martie. Pare că s-au prins că modul în care au gândit ghidurile de finanțare va face ca indicatorii de acces la servicii să nu fie îndepliniți și ne vom trezi cu POCU suspendat de Comisie peste ceva vreme. Am trimis o scrisoare deschisă pe subiect încă de anul trecut – mai e o șansă să oprim acest eșec garantat: refaceți ghidurile, dați banii organizațiilor comunitare și autorităților locale care pot aduce oamenii la teste, ele pot dezvolta parteneriate cu institutele oncologice pentru partea medicală.
Situația asta apare acum, deși avem un AM POCU aparent puternic, dar se lasă călcat în picioare de un minister de linie. Cum ar funcționa în varianta PSD – Boloș?
În bugetul viitor vom aloca iar bani pentru problema asta (dacă tot nu am rezolvat-o, mai cerem o fisă de la UE), doar că acum nici măcar nu va mai fi AM POCU, ci se vor certa în cinci: MFE cu AM Incluziune Socială și AM Sănătate plus Ministerul Sănătății și Ministerul Muncii (care e ministerul ”social”).
Românii vor muri în continuare de cancer tratabil, dar fiecare dintre instituțiile de mai sus va argumenta cum celălalt e de vină că nu se face.
Dacă vi se pare că sunt prea sceptic, din păcate exemplele astea sunt regula, nu excepția. Întreg sistemul a ajuns o mașinărie de tocat bani europeni prin instituții de stat, pe salarii, cu cît mai puțin impact în viața reală, pentru că impact înseamnă deranj pentru birocrație.
Este ceea ce am repetat obsesiv în 2016, m-am bătut să lansez programe care chiar să schimbe ceva: abandon școlar, burse profesionale, profesori pregătiți în ghetouri, start-up plătite pentru că vând, nu pentru că au angajați fictivi etc.
Și este motivul pentru care sunt foarte dur acum pentru că acum putem schimba ceva. Doar acum, în acest an.
Și ca să nu vă mai las cu misterul, să vedem ce schimbare a făcut ministrul Boloș față de schema lăsată moștenire de PSD și lucrată de mandarinatul de la MFE. Propunerea face deci AM-uri mai multe, dar măcar le lasă la MFE. are măcar un fir logic: rămâne responsabilitatea într-un singur loc.
Vine Boloș și zice: la mine, la Ministerul Transporturilor, vreau PO și AM separate. De asta, în schemă apare acolo aberant că un singur minister de linie își ia AM-ul de la MFE: Ministerul Transporturilor. Acolo a fost director Marcel Boloș – și-a luat omul AM-ul înapoi. Să fie primit! No comment.
A merge pe menținerea unui Minister al Fondurilor care are AM-uri ce copiază structura ministerelor de linie este cea mai proastă variantă.
Putem avea două soluții cinstite:
Voi expune pe rând cele două soluții.
E cumva ok să avem AM-urile lipite la ministerele de linie, este situația cea mai comună în UE (doar noi avem un Minister al Fondurilor Europene – singurele țări care mai au instituții dedicate le au împreună cu un Minister al Dezvoltării, cum ar fi trebuit să avem și noi dacă nu își împărțeau aberant tortul echipele concurente Ponta-Teodorovici vs Dragnea în 2013).
Marele avantaj al AM-urilor la fiecare minister este că pui banii acolo unde ai politicile. Dar acesta este un avantaj doar teoretic în România. Ministerele sunt slabe ca producători și implementatori de politici. Dacă își ratează oricum misiunea lor de bază, de ce ar fi mai bune doar pentru că au și bani europeni? Nu vor fi mai bune. Deci e un cerc vicios: ca să folosim bine banii europeni, ar trebui să avem o administrație centrală reformată și ministerele reorganizate în clustere care urmăresc obiective de politici mari. Nu avem asta, dar avem bani europeni.
Deci, se poate cumva să rezolvăm problema?
Eu văd soluția doar în acest mod: AM-urile împrăștiate la ministere să fie dublate de un Delivery Unit la Centrul Guvernului care să facă programare (bani per obiectiv măsurabil) și să negocieze cu Comisia Acordul de Parteneriat viitor (acolo sunt descrise toate programele și obiective pentru fiecare). Plus, după programare, să urmărească ca ghidurile fiecărui AM să fie în linie cu aceste obiective și impact real. Tehnic, asta înseamnă mutarea Direcției de programare și coordonare din actualul MFE – cu toată memoria instituțională și pe cât posibil cu cât mai puțin din metehne – la Cancelaria Guvernului și numirea acolo a unor persoane cu reală forță politică asupra ministerelor.
Există un mare risc totuși, să avem ghinion să ne trezim acolo cu o Delivery Unit precum cea făcută de Ponta doar ca să dea bine în poză cu Tony Blair, pentru ca apoi să îi ignore pe oamenii angajați. Atunci totul se duce de râpă. Și știind clasa politică din România, ce șanse sunt să nu ne trezim cu așa ceva? De aceea, soluția asta este foarte riscantă, șansele de a repeta haosul din 2007 – 2013 sunt foarte mari.
AM-urile ce funcționează acum pentru PO Infrastructură Mare și PO Capital Uman și PO Competitivitate sunt deja acreditate, deci scutim și cel puțin doi ani care se pot pierde din spargerea lor. Dar dincolo de acreditare, sunt bine adaptate să urmărească obiective largi, spărgând logica de tunel spre care presează ministerele de linie.
Cel mai simplu și cel mai logic ar fi să urmărim cele cinci obiective ale politicii de coeziune pe care tocmai o negociem acum între Parlamentul European și Consiliu. Aceste obiective sunt cele din coloana doi din schema de mai jos.
Avantajele acestei scheme sunt că:
1) menținem cea mai mare parte din structura actuală și scurtăm perioada de acreditare a Autorităților de Management (data trecută a început în 2014 și s-a terminat cu unele în 2016 și altele în 2017 și a consumat cea mai mare parte a eforturilor din mandatul nostru).
2) Reducerea numărului de Programe și AM-uri în 2014 în România coincide în mod fericit cu reducerea Obiectivelor întregii Politici de Coeziune în 2021 – 2027 (+3). Dată fiind această coincidență, e cu atât mai bine să menținem AM-uri concentrate tematic. E o idee bizară ca acum când Coeziunea din UE merge spre concentrare tematică, noi să spargem Programele Operaționale deja concentrate tematic – e complet în contratimp.
Regulamentele europene vor urmări aceste obiective, întreaga programare a banilor europeni și a atingerii obiectivelor vor fi mai simple dacă gândim schema instituțională pe Obiectivele Prioritare ale Politicii de Coeziune.
Propunerea din tabel îmi aparține și necesită analize și detalieri. Aș fi fericit să pot intra cu Guvernul României într-un dialog, să punem fiecare pe masă argumentele legate de eficiența de până acum și de avantajele în contextul schimbărilor de la nivel european și a întârzierilor deja acumulate în lansarea noului buget.
Schema instituțională nu rezolvă însă problemele de fond.
O schemă bună poate face viața mai simplă oamenilor puși pe treabă – și invers, o schemă proastă poate să disipeze responsabilitatea și să facă viața simplă celor din sistem mulțumim cu ce e acum – acesta este motivul real pentru propunerea PSD – Boloș.
Dar orice schemă instituțională și orice alocări ar exista, situația va rămâne în mare la fel dacă nu vorbim cinstit și nu căutăm soluții la câteva probleme structurale.
Cred că ați consumat deja o porție consistentă de analiză instituțională, așa că doar voi lansa aici câteva întrebările la care cred eu că o analiză și o consultare oneste nu le pot ocoli.
Voi reveni și cu analize pe fiecare dintre ele, lucrez cu echipa proiectului O Țară ca Afară la adunat date și propus soluții pentru fiecare dintre ele. Orice consultare reală pleacă de la întrebări relevante. Dacă MFE nu face o analiză pe bune, cineva trebuie să o facă totuși.
Deci, hai să încercăm să răspundem onest la întrebările astea:
Politica de Coeziune de la nivel UE s-a schimbat fundamental prin tendința spre dezvoltare de jos în sus și tendința de crește cota de creditare și descreștere a granturilor. Am folosit timid instrumentele financiare, doar acolo unde eram obligați să o facem (cu excepția schemei de creditare din POC făcută de noi în 2016, un pilot de succes). Ceva similar poate fi întrebat pentru lipsa de Organisme Intermediare private/comunitare/profesionale/bancare – înființăm noi și noi structuri de birocrație pentru gestionat micro-probleme, în loc să preluăm inovații devenite banalități în alte țări. România – unde sistemul e dominat de cam aceiași oameni care au început să gestioneaze fondurile de pre-aderare în … 1995 – a ratat aceste revoluții. Le ratăm și în bugetul viitor dacă nu se pune presiune politică de sus pentru schimbare.
3. Am spus deja că trebuie să răspundem onest la întrebarea: mai avem nevoie de un Minister al Fondurilor Europene? Depinde de ce ne dorim – eu am răspuns mai sus. Aș vrea să aud de la MFE și de la șefii săi politici un răspuns: ce cred ei că aduce MFE ca plus-valoare? Pentru că dacă propun înființarea unor AM-uri ”de linie” în oglindă cu ministerele, este evident că nu prea cred ei înșiși că își justifică existența. Dacă menținem MFE dar spargem AM-urile, atunci MFE devine el însuși o maladie a sistemului.
4. De ce plătim spor de fonduri absolut tuturor angajaților din sistem? Sporul de 75% luat de toți (nu doar personalul MFE, ci multe alte instituții cu tangențe consumă banii de asistență tehnică care sunt primiți de la UE pentru a ajuta beneficiarii și pentru a dezvolta proiecte). Cum de ne plângem că nu avem proiecte, cum de în fiecare an e risc major să pierdem bani europeni prin dezangajare, cum de autostrăzile faimoase din viitor rămân ani de zile doar linii pe hartă și nu au în spate proiecte concrete, însă toată lumea din sistem ia spor la salariu de 75%? Fix din banii care ar trebui folosiți pentru dezvoltarea de proiecte. E normal? Cum încheiem molima asta?
5. Este potrivită Autoritatea de Audit de la Curtea de Conturi să fie instituția care ne garantează buna folosire a fondurilor europene? Cum răspunde Autoritatea pentru nenumăratele cazuri în care excesele sale au făcut viața un calvar pentru beneficiari? Ce se întâmplă cu procesele pierdute în fața beneficiarilor de către AM-uri care au aplicat recomandările Autorității de Audit, recomandări ce depășeau ghidurile și cerințele AM-urilor? Estimez că 80% din birocrația și absurdul de cares e lovesc beneficiarii își are originea în verdictele date de o instituție carea a luat-o razna, nu răspunde în fața nimănui și își măsoara ”performanța” prin căutarea de nereguli. Dar în schimb, nu are nici un interes pentru impactul concret al folosirii banilor europeni. Nu ne obligă nici un regulament european să fie la Curtea de Conturi această funcție, putem muta auditul la Ministerul de Finanțe și să devină un partener pentru AM-uri, nu un copoi? Iată o schimbare pe care o putem face ușor. Suntem pregătiți să facem auditul despre rezultate și să renunțăm la logica milițienească?
6. Vine peste noi concentrarea tematică de la nivel european – 60% pentru politici verzi și inovare. Știm de trei ani că asta e propunerea pe masă, dar a fost nevoie să spună USR cu voce tare că asta înseamnă că banii de autostrăzi vor fi inevitabil mai puțin, ca și pentru sănătate sau educație. Ne luptăm la Bruxelles să flexibilizăm concentrarea tematică, dar și un succes nu face decât să mărească suma, nu schimbă fundamental realitatea. Deci, vom avea multe miliarde pentru cercetare-inovare și verde. Eu cred că astea sunt două domenii în care am cheltuit foarte prost fondurile europene până acum. Tragem niște concluzii? Dacă am cheltuit prost mai puțini bani, cum o să cheltuim bine și mai mulți bani fără să schimbăm radical ceva acolo? Cum putem face să nu îngropăm și mai multe miliarde doar pentru că le primim?
7. Am lăsat la final întrebarea cheie care cumva rezumă la nivel teoretic problemele: care e mandatul MFE, cu ce misiune publică înzestrăm această bucată de administrație de stat care a fost creată pentru a fi o insulă de profesionalism într-o administrație defectă, dar a ajuns să sufere de toate bolile administrației centrale + 75% spor la salariu. Cum facem din MFE (dacă rămâne) pe bune un Minister al Dezvoltării României ca membru UE și mai puțin un Minister al tocării banilor europeni și raportării de absorbție, cum este acum? Am propus în programul de guvernare al USR din 2019 unirea fondurilor europene cu cele naționale de dezvoltare și acesta rămâne un obiectiv important. Ministerul trebuie să intre mai mult în partea de politici și în partea de dezvoltarea de proiecte, este de jure un minister coordonator, cum devine și de facto?
Orice consultare e apă de ploaie dacă nu există niște întrebări cu cap, din care să rezulte niște propuneri de schimbare. Hai să nu facem apă de ploaie din discuția despre 30 de miliarde de euro.
Proiectul O Țară ca Afară își propune să spună adevărul.
În încheiere, dacă vi se pare că am vorbit păsărească și abstracțiuni, îmi cer scuze. Ca orice domeniu unde expertiza e importantă, și oamenii din Fonduri Europene dezvoltă limbajul lor specific, care lasă impresia celor din afară că e ceva alchimie complicată.
De cele mai multe ori, limbajul și acronimele ascund lipsa de idei și de substanță. Am încercat să scriu omenește și să explic acolo unde folosesc termeni de specialitate.
Dezbaterea trebuie luată din zona oamenilor din sistem și adusă în spațiul public și politic, pentru că miliardele de euro sunt ale României, nu ale Ministerului Fondurilor Europene. Dacă în acest an nu schimbăm macazul, urmează 7 ani de noi șanse pierdute. Și în spatele lor stau oameni care au probleme reale. Am scris mai sus despre bolnavii de cancer sau despre copiii din orfelinate. Mai scriu un studiu de caz, ca să înțelegem cît de devastatoare e gândirea de tunel, dar și cum se poate forța sistemul să producă rezultate.
Cine se ocupă de abandonul școlar? Ministerul Educației spune că să se ocupe Ministerul Muncii, că doar copiii nu sunt la școală. Deși zice că nu e problema sa, Ministerul Educației vrea totuși să consume bani europeni dedicați abandonului școlar, de unde ne trezim cu proiecte mari “de scris metodologii” și de făcut cursuri pentru profesori. Ministerul Muncii zice că dacă e ceva cu școlar, atunci ține de Educație. Vi se pare absurd? E rezumatul unei conversații care s-a întins pe mulți ani și a blocat orice tentativă serioasă de folosi banii POSDRU și apoi POCU pentru a combate acest flagel.
Aș putea da zeci de exemple de “gândire de tunel” care face ravagii în administrația centrală.
De bine, de rău, în 2016, am avut avantajul unui AM POCU la MFE care avea banii pentru toate domeniile și am impus ministerelor Educației și Muncii (după schimbarea unei garnituri de miniștri) programul integrat “Școală pentru toți”. 75.000 de copiii săraci care vor fi menținuți la școală – se pot finanța din același proiect activități diverse, dintr-un meniu ales de cei care dezvoltă proiectul lor: after school, haine, transport, rechizite, consiliere pentru părinți, A doua Șansă pentru adulți care vor să revină la școală. A fost primul program integrat – până atunci, fiecare activitate în sine cerea un proiect separat. În ciuda rezistenței Ministerului Educație, am făcut la MFE lista de 500 de școli cele mai vulnerabile, pe datele agregate de ONG-uri sociale, astfel încât banii să meargă pe bune la comunitățile sărace. Proiectele se află în implementare – 197 milioane de euro. Povestea pe larg aici.
Tocmai pentru că am pus într-un singur loc programarea și banii, POCU are premisele să urmărească obiective transectoriale. Nu știu de ce lansează guvernul Orban program anti-abandon doar pentru “Școală după școală”. Copiii săraci abandonează școala din multiple cauze, a le oferi after school e doar una dintre activități. Pentru comunitățile foarte sărace, unde job-urile sunt puține, impactul va fi minor – oamenii ăia au timp să stea cu copii, le lipsesc hainele să îi ducă la școală. Având în implementare un program care funcționează – Școală pentru toți – care oferă în meniul de activități la alegerea locală și after school, dar și mult mai multe opțiuni de ajutor pentru familii, cel mai simplu ar fi ca MFE să relanseze pentru banii rămași acel program.
Acum 41 de ani eram în burta mamei. Era cât pe ce să se termine înainte să înceapă.
41 de ani în urmă. Asta înseamnă mai multe generații care nu au amintiri directe de la ultimul mare cutremur, când au murit oameni. Avem impresia că sunt poveștile altora.
Dar nu e decât o iluzie statistică. Acum 41 de ani au murit 1500 de oameni.
Trăim în capitala europeană cea mai vulnerabilă la cutremur. Și în zonă seismică activă. Statistica nu ține cu noi.
Autoritățile române sunt încremenite într-un proiect de consolidare a clădirilor pericol public în caz de seism care sună <minunat> în teorie, dar care în practică nu se întâmplă.
Veșnica poveste a statului paralel cu… realitatea.
Numai în Bucuresti, din 347 de clădiri încadrate în Clasa I Risc Seismic, 176 sunt considerate pericol public. Iar cifrele acestea sunt înșelătoare. Expertizările făcute nu sunt exhaustive, nu acoperă toate clădirile orașului care ar putea să nu reziste la un cutremur și sunt extrem de vechi (20 de ani) și depășite ca recomandări.
În perioada 2001 – 2016 doar 26 de clădiri au fost consolidate în București prin Programul Național. Asta înseamnă 1,7/an. În ritmul acesta ne-ar lua 208 ani pentru a consolida doar clădirile cu risc seismic 1 din București.
Și povestea cu bulina doar ascunde realitatea: cele mai multe clădiri vechi nu sunt expertizate. Asta nu înseamnă că nu sunt în pericol.
Am întrebat Guvernul cum se cheltuie banii de reconsolidări. În fiecare dintre ultimii 15 ani au rămas bani necheltuiți (alocați în buget, neconsumați, redistribuți spre alte capitole bugetare).
Programul de reconsolidare este prost gândit, deci nefuncțional.
Pentru proprietari, întreg procesul este extrem de frustrant, ba chiar periculos. Cine ar avea încredere în primărie să îi dea casa ani de zile, și aici vorbim realist de 4-5 ani, să se mute într-un apartament social de la marginea Bucureștiului și să spere că lucrările vor ieși bine și la prețul corect? Mai ales că nu proprietarul nu are nici un cuvânt de spus în lucrări, în ce rezultă, în cât durează, etc.
Și e nevoie de acordul tuturor proprietarilor. Te și miri că se reface o clădire pe an.
În acest moment, la Camera Deputaților există un proiect de lege care vrea să modifice Ordonanța 20/1994 și să restarteze procesul de consolidare. Problema proiectului este că își propune foarte puțin.
USR a depus mai multe amendamente la proiectul legislativ care propun soluții inovative pentru a debloca procesul de consolidare. Dacă considerăm că avem timp să dea rezultate legislația actuală, ne mințim singuri.
Trebuie să schimbăm paradigma. NU ESTE TIMP DE ȘURUBĂRIE LA O RABLĂ OPRITĂ ÎN DRUM. Împreună cu colegul meu Șerban Marinescu (arhitect de profesie, consilier parlamentar USR acum) am scris un raport cu propuneri concrete care ar putea să restarteze cu adevărat programul de consolidare.
Anul 2017 al guvernării PSD-ALDE în domeniul fondurilor europene poate fi simplu caracterizat prin harababură și vorbărie goală.
Pe scurt, tabloul politic general arată astfel: o unire a două ministere care doar a întârziat procesul de acreditare, fără ca noua instituție să funcționeze unitar, apoi revenirea la minister separat; un ministru schimbat după trei luni fără explicații, un alt ministru schimbat din motive de probleme cu justiția, revenirea unui ministru din guvernul Ponta, inodor, incolor și anonim, apoi revenirea ministrului penal.
Patru schimbări de miniștri într-un an, pentru o coaliție de guvernare care are o majoritate confortabilă în Parlament. Din punct de vedere tehnic, această harababură politică se traduce în:
Vom sărbători Centenarul printr-o spectaculoasă decuplare de la sursa de dezvoltare națională care sunt fondurile europene.
Raportul complet privind „performanțele” guvernării PSD-ALDE pe fonduri europene poate fi găsit aici
Sunt două Programe Operaționale
cu risc de a nu cheltui banii alocați:
POR (dezvoltare regională)
și POCU (capital uman)
Am avut un domn care a condus guvernul câteva luni și care simțea că e la volanul unui Trabant. Avea dreptate pe fond.
Metafora Trabantului este totuşi nedreaptă. Trabantul era un mecanism perfect pentru ce a fost gândit: un vehicul ieftin, construit cu cât mai puţin metal. Asta s-a vrut, asta a fost. Faptul că a rămas celebru şi e folosit ca metaforă de un politician român de mâna a doua confirmă că Trabantul a fost un succes.
Guvernul României nu seamănă cu un Trabant pentru că nu e construit cu o logică, nu e eficient, nu servește unui scop public clar, este cumplit de ineficient și cumplit de stupid alcătuit. Nu o logică de mașină nemțească ieftină e în spatele organizării guvernului României ci o logică bizantină a mizelor de putere mărunte, a baronatelor locale care trebuie să aibă ambasadori în guvernul României pe post de miniștri, o logică de genul ”trebuie să aibă și partidul de 6% al lui Tăriceanu niște ministere, deci hai să mai spargem un minister în două separate”.
Dacă ar fi să fie un vehicul, guvernul României este mai degrabă un fel de căruță cu trei oiști trasă de cinci măgari, care se învârte în gol și produce bani pentru un căruțaş care nu e în guvern, ci șeful PSD. O construcție suprarealistă.
Sunt două probleme structurale care ne-au adus în această situație:
Caracteristica generală a ministerelor din România e că fiecare trage să fie de capul său. Și fiecare vrea să blocheze pe celelalte, asta e un semn de putere, semn că ești important, în ștampila ta (se numește aviz) stă totul.
Orice decizie – propunere de proiect de lege, de OUG, de HG – trece prin mai multe ministere și de obicei se blochează la fiecare în parte. Decizia este la fiecare dintre aceste ministere, și niciunul dintre ele nu vrea să pară mai puțin important decât celălalt. Cu cât tărăgănezi mai mult lucrurile, cu atât pari mai important. Cu cât pari mai important, cu atât e mai puțin probabil să te trezești “reorganizat” la o viitoare împărțire de ministere.
De aceea, numărul mare de ministere e o problemă mai gravă decât simplul fapt că fiecare vine la pachet cu costuri suplimentare (secretariat general, garnitură de secretari de stat etc). Un ministru în plus înseamnă un punct de blocaj și o agendă proprie care contribuie la harababură.
Ca să se limiteze haosul ar fi nevoie de o Cancelarie a premierului. Adică de cineva care să filtreze și să ordoneze inițiativele, și să le urmărească că se întâmplă, că se dau avizele, că apoi se trece la aplicare, se urmăresc rezultatele etc.
Am lucrat câteva luni în Cancelaria Guvernului înainte de a preluat portofoliul în criză de la Fonduri Europene. Cancelaria guvernului Cioloș avea avantajul că miniștrii, fiind tehnocrați, puteau fi coordonați. Adică nu aveau fiecare o feudă politică în minister. Și chiar așa tot a fost greu, pentru că fiecare ministru era hrănit din minister cu tematica: <doamnă ministru, noi suntem șefi supremi pe felia noastră, să nu ne zică ăia de la guvern ce să facem…>. Aparatul birocratic din fiecare minister este precum un organism viu, își creează sisteme de protecție, pentru supraviețuire. Miniștrii vin și pleacă, funcționarii rămân.
A fost nevoie ca Dacian Cioloș să concedieze niște miniștri care fuseseră rapid capturați de ministere ca să revenim la prioritățile comune stabilite la începutul guvernării.
Prima măsură impusă de Liviu Dragnea lui Sorin Grindeanu a fost desființarea Cancelariei. Fără Cancelarie, șeful guvernul este un fel de șef doar peste ștampila proprie, dar nu poate realmente coordona. Între miniștrii PSD este o veșnică competiție legată de cine anunță primul ceva fără a-l băga în seamă pe premier. Evident, cum toată lumea știe că șeful real este Dragnea, nici nu ai de să îl bagi în seamă pe prim-ministru. Am mai spus și o repet: România nu este guvernată în sensul modern al ideii. PSD doar fură și lasă birocrația să meargă pe pilot automat.
Olguța Vasilescu a găsit un proiect de lege a salarizării scris prin minister de câțiva ani. Prost gândit și prea scump ca să poată fi aplicat realmente. Pentru că era disperată să iasă la presă cu ceva, l-a promovat fără să se pună de acord cu șeful guvernului sau măcar cu Ministerul de Finanțe, care ar trebui să găsească bani pentru aplicare.
Guvernul României este o orchestră fără dirijor, unde o grămadă de primadone se înghesuie pe scenă și fac concurs de zbierături.
Când PSD – ALDE a pus mâna pe putere, partidul lui Tăriceanu a venit cu o zestre electorală de 6%. Comparativ cu PSD, e prea puțin procentual așa că s-a găsit soluția să încapă și ALDE la ministere întregi: facem mai multe ministere. Pe principiul de la cozile ceaușiste: dați câte unul, să ajungă la toată lumea.
Așa s-a ajuns ca Mediul să se spargă în Ministerul Mediului (ALDE) și Ministerul Apelor și Pădurilor (PSD). Pentru că Meleșcanu trebuia să fie ministru, dar Ana Birchall rămânea fără , s-a creat postul de ministru delegat pentru afaceri europene. Evident, portofoliul Mediului nu înseamnă aproape nimic fără Ape și Păduri, dar ALDE poate defila cu un minister. Așa cum logic ar fi ca Afacerile Europene să fie un minister mai mare și mai puternic decât clasicele Afaceri Externe, dar cum MAE are un spirit de corp și o tradiție, aparatul de lucru al ministrului delegat pentru UE a rămas complet rahitic. Ana Birchall a zburat misterios la o schimbare de guvern, dar cum PSD nu repară niciodată o greșeală a adus în locul ei un europarlamentar anonim care e ignorat de greii sistemului diplomatic.
Am făcut pentru premierul Cioloș un raport privind structura de afaceri europene, când eram la Cancelarie. Coordonarea afacerilor europene e o chestiune complexă. Practic, la Bruxelles România are un alt strat al guvernării. Ar trebui să ne obișnuim cu această idee. Guvernarea României se face pe patru niveluri: oraș (comună), județ, București, Bruxelles. O bună parte din deciziile și reglementările care ne guvernează viața vin din ultimul strat al guvernării. Așa cum Ministerul Administrației coordonează interacțiunea între primele două niveluri și București, ar trebui să existe o structură care să coordoneze guvernarea națională cu cea europeană.
Asta nu se prea întâmplă în România. Fiecare minister are o politică europeană proprie. De multe ori ea are o logică foarte măruntă: se duc funcționarii la Bruxelles pe rând, să ia fiecare dirună de deplasare, indiferent că au habar de dosar sau dacă vorbesc măcar engleză.
Cât despre cum devin deciziile europene realitate în România, aș avea aici multe exemple să dau, dar mă rezum la două: Comisia a constatat că multe proiecte europene se ratează pentru că lucrările de infrastructură nu sunt predictibile, dat fiind că nu avem o hartă a infrastructurii. Adică dăm drumul la ceva construit cu bani europeni și constatăm că pe acolo trece o conductă. Despre care, credeți sau nu, nu se știa înainte. Ca să ocolești o conductă îți trebuie avize și ia ani pierduți uneori, proiectul iese din schemă și din buget, UE nu mai dă banii, proiectul nu se mia face. Așa că România și Comisia au convenit să avem o hartă a tuturor acestor bunuri de utilitate publică care încurcă proiectele. Patru ani mai târziu, Ministerul Economiei încă mai trimitea adrese de răspuns la Ministerul Fondurilor Europene, care MFE trimitea adrese disperate că această condiție nu era îndeplinită și deci riscam să fie suspendate toate fondurile europene. Ministerul Economiei spunea, din nou, că el nu se ocupă de conducte și rețele electrice și că poate ăia de la Administrație au chef să se ocupe. Evident, ăia de la Administrație scriau ceva similar în adrese, după care cei de la Ministerul Energiei aveau o altă idee despre cine ar trebui să se ocupe. Asemenea chestii intră foarte greu pe agenda guvernului – cine să le bage? În șase luni de ministeriat la MFE, împreună cu Cancelaria, le-am dus pe cele mai multe în ședința de guvern, unii colegi miniștri s-au simțit enervați de insistență, dar le-am rezolvat pe cele mai multe. Miniștrii politici însă nu se ocupă de chestiuni din astea, ei trebuie să lanseze chestii la presă. Birocrații plimbă adrese câțiva ani, Comisia trimite al 20-avertisment, apoi decide că nu e ok și se suspendă niște fonduri, după care Antena 3 spune că Bruxelles-ul pedepsește PSD pentru că e patriot. Că așa se guvernează în România.
Al doilea exemplu: s-au stabilit niște obiective de a impulsiona folosirea de mașini electrice. Câțiva ani mai târziu încă nu se stabilise cine se ocupă să facă prizele pe drumuri. Iar în adrese din acelea, lungi, ministeriale, Ministerul Transporturilor spune că Ministerul Energiei să facă prize pentru că e cu energie electrică, deci…. Ministerul Energiei zice că Ministerul Transporturilor trebuie să facă prize, că doar sunt pe drum și e cu mașini, deci… În acest timp, responsabilul cu infringementul din alt minister face apoplexie, pentru că el e singurul luat la șuturi pentru că România întârzie. În acest timp prim-ministrul României își cumpăra mașină ecologică și defilează cu ea la televiziuni – despre Ponta vorbesc, colegul de opoziție.
Ei bine, cine ar trebui să coordoneze guvernarea europeană a României? Poate fi Cancelaria. Poate fi un minister al Afacerilor Europene care să preia și coordonarea de politici și diplomația și banii europeni. Oricare dintre aceste variante este ok. Ce nu e ok e să ai diplomația europeană la MAE, banii europeni într-un minister delegat și coordonarea de politici să lipsească cu totul (de fapt, banii europeni sunt în trei ministere separat și coordonarea se împarte cu Ministerul de Finanțe, dar dacă intru în acest subiect nu o să termin curând, așa că am decis că voi scrie o lucrare de doctorat despre aranjamentele instituționale pe fonduri europene).
Ceva similar se întâmplă cu Ministerul Economiei. De fapt, nu mi-e clar de ce mai avem acest minister. Coordonarea economiei nu o face, nu prea mai avem economie de stat la acel mod. Are niște companii de stat în subordine. Dar la fel au și alte ministere, cel al Energiei de pildă. Iar mai nou o grămadă de primării își fac și ele companii de stat. Acum câțiva ani, când ne păștea falimentul și am cerut bani de la FMI, banii au venit cu condiția să facem ordine în companiile de stat. Cine să facă ordine? Ministerul Economiei, că el are cele ai multe companii de stat? S-a decis că Ministerul de… Finanțe, care a făcut un departament separat pentru companii de stat.
Să zicem că ministerul Economiei se ocupă de mediul de afaceri? Ei aș, pentru asta avem ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerț și Antreprenoriat. Asta e o veche marotă a PSD. Încă de când Năstase s-a aliat cu Dan Voiculescu și fostul securist vindea tuturor imaginea sa de părinte al antreprenoriatului. Năstase i-a făcut lui Voiculescu minister pentru IMM și antreprenoriat. De atunci, de câte ori revine PSD la putere, face jucăria asta pentru câte cineva. Dar măcar se ocupă cineva de antreprenoriat, nu? Da. Chiar vreo cinci. Ministerul acesta condus de misteriosul manechin Laufer, ministerul Agriculturii, care are niște bani pentru antreprenoriat în agricultură cu fonduri europene, ministrul Fondurilor, care are niște bani pentru antreprenoriat cu fonduri europene, Ministerul Dezvoltării, care are și el un program special pentru IMM-uri, tot cu fonduri europene dar altul decât cel de la Fonduri. Și astea sunt doar câteva exemple. Practic, în România, fiecare minister face câte ceva cu antreprenoriat, că e la modă, Dan Voiculescu a fost vizionar. Nici nu mai comentez eficiența.
Dar pe logica asta a fost o idee bună ca Ministerul Fondurilor să intre în Ministerul Dezvoltării? Teoretic, da. Noi avem în acest moment două fonduri de bani pentru dezvoltare: banii naționali pentru dezvoltare și banii europeni pentru dezvoltare. Tradițional, banii naționali sunt dați pe pile politice – celebrul deja . Fără programare, fără proceduri reale, fără control real, jupânul dă miliarde de euro la primari.
Banii din fonduri europene sunt mai greu de furat şi de risipit politic dar și mai greu de cheltuit. Am propus în campania electorală din 2016 ca proiect de guvernare al USR comasarea acestor două fonduri de dezvoltare, deci a celor două ministere – indiferent că banii vin din buget sau de la Bruxelles, ei sunt bani de dezvoltare și ar trebui să fie un singur fond.
Deci PSD a pus în aplicare un proiect al USR? Nu vă grăbiți. USR vorbea de comasarea fondurilor și simplificarea procedurilor: adică un singur fond național și european, cu proceduri similare, fără politizare, fără furt, fără multă birocrație. PSD doar a adus un ministru sub alt ministru, în rest totul a rămas la fel. Cele două foste ministere funcționează de facto complet separat, doar că ministrul de la Fonduri, acum numit ”ministru delegat”, trebuie să ia semnătură de la omul lui Dragnea ca să facă orice. Nu s-a schimbat nimic, doar s-a complicat.
Poate vă întrebați de ce avem un Minister al Comunicațiilor și Societății Informaționale? La cât de varză sunt sistemele IT ale statului este uimitor că nu ne sesizăm că avem un minister special pentru IT care ar fi trebuit să bage statul în epoca digitală. Dar tocmai asta e problema. Fiind minister de linie, MCSI nu are capacitatea de a coordona politicile de digitalizare. Se opune însă feroce la orice tentativă ca altcineva să facă această coordonare.
Concluzia sistemică: fiecare minister e de capul lui și se blochează reciproc.
Pe o logică a comasării funcționale, eu aș vedea un guvern funcțional împărțit în:
Vă îndemn să citiți rândurile care urmează ca pe un prim draft. Nu cădeți în mania detaliilor perfecționiste. Sunt sigur că fiecare cititor are o idee mai bună despre o denumire sau un detaliu de organizare. Și eu probabil aș avea o altă idee mică dar mai bună dacă aș mai medita. Nu detalii sunt importante, ci schema logică. Detaliile au rolul de a ilustra schema, dar gândirea critică ar trebui să se concentreze pe schema logică.
1. Ministerul Afacerilor Interne
2. Ministerul Finanţelor
3. Ministerul Apărării
4. Ministerul Justiției
5. Ministerul Afacerilor Externe
6. Ministerul Educației
Ministere actuale a căror dispariție nu ar aduce nici un prejudiciu
– iar dacă au acum sarcini de reglementare/avizare oricum nu ar trebui să le aibă și ar trebui trecute la agențiile de reglementare sau la coordonatori:
Media numărului de ministere în țările UE este 15 ministere, deci cu propunerea de 14 am fi aproape de medie, nu ne-am propus, chiar așa a ieșit. Cel mai mic număr de ministere îl au Ungaria și Suedia. Cel mai mare număr de ministere din UE există în România (24).
Doar Marea Britanie se apropie de noi. Dar Regatul Unit are niște bizarerii specific locale și sistemului de acolo – ministru pentru Brexit, ministru pentru Scoția, ministru pentru Țara Galilor și încă un ministru pentru Irlanda de Nord, ministru pentru Asistență pentru Dezvoltare. Deși nu ne-am apucat să avem miniștri pentru Dobrogea sau pentru Oltenia, tot reușim cumva să fim pe primul loc. Iar în tradiția românească, orice ministru trebuie să aibă un număr fix de secretari de stat, un număr fix de posturi în subordine, parc auto etc. Toate acestea sunt minuțios reglementate, astfel încât nici dacă ar vrea șeful Guvernului să numească pe cineva ministru doar pentru a da importanță politică unei chestiuni tot e obligat de reglementări birocratice să îi dea o liotă de personal și posturi. Avem cel mai stufos guvern din UE. Deși e greu de calculat oficial, aș băga mâna în foc că și cel mai ineficient.
Ministere pentru Europa sau pentru Afaceri Europene există în 10 țări europene, între care Austria, Bulgaria, Croația, Grecia, Irlanda, Suedia. Marea Britanie are un minister al ieșirii din Europa.
Un minister al Dezvoltării este o prezență aproape universală în țările din Estul UE și a venit pe un model de cheltuire a fondurilor europene într-o logică de dezvoltare regională (modelul nu e tocmai un succes istoric, dar şablonul odată creat s-a răspândit masiv în Est, odată cu fondurile europene). Are meritul de a crea o sursă puternică de finanțare pentru proiecte locale sau regionale. În România, modelul Ministerului Dezvoltării este unul mixt, în ciuda numelui: pe lângă Dezvoltare s-a ocupat și de Administrație. Adică a dus banii unde era controlul administrativ și a creat un cocktail explosiv de control în stil ”morcov și zăhărel” cunoscut acum cu numele de ”Pixul lui Dragnea”. Când a fost creat Ministerul Fondurilor Europene, în ideea de a centraliza banii europeni, Liviu Dragnea (atunci ministrul Dezvoltării) nu i-a permis lui Victor Ponta să se atingă de fondurile ”sale” europene, așa încât fondurile europene pentru dezvoltare regională nu au trecut la Ministerul Fondurilor Europene. Dacă sună complicat și stupid, chiar așa și este. România a avut de facto două ministere ale Fondurilor Europene în tot acest timp, și asta pentru că Liviu Dragnea a fost mai puternic decât logica. Abia prin unirea celor două ministere am creat premisa unei logici unitare de dezvoltare regională, dar nu am făcut pasul următor de unificare funcțională, cum am arătat mai sus. Deci cine se uită la România și la Polonia că au ambele ministere ale Dezvoltării de mulți ani ar trebui să ia în considerare și aceste aspecte pentru a explica diferența de performanță.
Bulgaria are un minister al Dezvoltării Regionale și Infrastructurii, iar ministere ale Dezvoltării (la care se adaugă diverse alte componente, Transport în Slovacia, Turism în Grecia etc) există în Croația, Cehia, Ungaria, Letonia, Malta, Polonia, Slovacia. Dintre țările vechi membre mai au Italia și Grecia, adică tot mari recipienți de fonduri europene.
Dacă citiți lista cu nume de ministere din țările UE observați logica comasării în clustere funcționale pe care o propun aici. În loc să avem mulți miniștri, fiecare împărat suprem pe o bucăți mică, ar trebui să avem miniștri puțini dar puternici, care să urmărească obiective macro (scădere sărăcie cu X%, scăderea abandon școlar y%, creștere parc auto electric z% – de pildă). Și toți dirijați coordonat de premier și vicepremieri cu rol de coordonare real.
Pentru secțiunea comparativă am fost ajutat de către colegi din Uniunea Salvați România, care au analizat guvernele tuturor țărilor din UE. Echipa a fost coordonată de Cătălin Dumitrescu din USR Diaspora și a fost compusă din Valentin Iliescu, Daniel Oprea și Nelu Cioranga. Opiniile îmi aparțin și mă implică personal.
În ultimele săptămâni din 2017, în Palatul Parlamentului mai găseai seara doar două grupuri de oameni. Unul dominat de parlamentarii puterii, care lucrau de zor la măcelărirea legilor justiției, și un grup de cetățeni voluntari care lucrau benevol la elaborarea de politici publice care să reducă birocrația din viața românilor. Aceștia din urmă sunt voluntarii CTH2.
În urma numărului mare de sesizări primit pe www.comisiadetaiathartii.ro, am decis să analizăm procedurile de emitere a Certificatului de Urbanism și a Autorizației de Construire.
Am descoperit astfel nebănuite aberații pe care administrația publică din România le aruncă în calea cetățenilor onești.
Pentru obținerea unui Certificat de Urbanism, document de care avem nevoie chiar și atunci când facem lucrări de reamenajare în propria locuință, zeci de mii de români pierd inutil sute de mii de zile pe la ghișee.
Am descoperit situații care frizează absurdul – de exemplu, unele primării nu acceptă documente în format electronic eliberate de instituții aflate în subordinea lor!
În urma analizei făcute de voluntarii CTH2, am depus, împreună cu colegi parlamentari USR, un proiect de lege care să simplifice radical procedurile de eliberare a acestui document și să elimine anomaniile birocratice din sistem.
Este reconfortant să vezi că există în continuare oameni dispuși să aloce din timpul personal și să-și folosească experiența profesională pentru a contribui la schimbarea în bine a societății, schimbare pe care statul nu este capabil să ne-o ofere. Chiar și în aceste ultime luni, când actuala putere ne-a dat numeroase motive să privim cu îngrijorare viitorul României.
Acestor oameni minunați le sunt profund recunoscător.
Ne-am gândit dacă azi e un moment bun. Adevărul este că materialele legate de Certificatul de Urbanism erau gata din decembrie. Și mai avem aproape gata analize și propuneri pentru autorizații de construcție, pentru adeverințele medicale, pentru fisc și altele. Toate au fost semnalate de dumneavoastră pe comisiadetaiathartii.ro și analizate de voluntarii noștri.
În decembrie agenda publică era blocată de legile justiției și eforturile noastre nu se observau. Azi a izbucnit povestea cu Tudose. Dar mereu e câte ceva cu PSD. România nu este guvernată.
Pierdem 9 milioane de euro anual și 150.000 de zile de muncă pentru că primăriile ne cer hârtii inutile pentru Certificatele de Urbanism. Asta e o problemă de care ar trebui să se ocupe guvernarea modernă. În rest e gargară și politicianism.
De astăzi, Comisia de Tăiat Hârtii 2 va dudui cu analize și propuneri foarte concrete pentru debirocratizare. Pentru că ne-am săturat de un stat absurd condus de ăștia.
În februarie 2017, omul pus de Liviu Dragnea să-i conducă guvernul se afla în dificultate. OUG 13 adoptată noaptea de cabinetul său scosese lumea în stradă iar el tocmai fusese chemat la Bruxelles pentru a da lămuriri.
Grindeanu a găsit soluția folosită de mai toți colegii săi de partid pentru a ieși din încurcătură. Să mintă. I s-a ivit ocazia perfectă pe 18 februarie, când a fost degrabă invitat într-un studio tv, imediat după întoarcerea de la Bruxelles.
Psd-iștii încercau, la aceea dată, să ne convingă de necesitatea grațierii unor condamnați invocând o presupusă amendă pe care urma să o primim de la CEDO legată de condițiile din penitenciare. Vă aduceți aminte discursul.
În aceeași emisiune, domnul Grindeanu a ținut și el să ne anunțe că riscăm “să fim amendați” de CEDO cu 80 de milioane de euro. Pe an! S-a dovedit în final o minciună. Decizia pilot anunțată în aprilie nu prevedea nicio amendă pentru statul român. Nu cerea nici vreo lege a grațierii, dar aceasta este o altă poveste.
Dar domnul Grindeanu ne-a mai livrat, cu o seninătate debordantă, și alte minciuni în aceea seară.
Întors de la Bruxelles, premierul psd-ist a făcut o „dezvăluire cutremurătoare”. Grindeanu anunța, fără să clipească, faptul că “a aflat de la Bruxelles” că UE ne oferise bani să construim penitenciare, dar guvernul Cioloș a refuzat.
“S-a oferit şi anul trecut fostului guvern – ca să leg de ceea ce discutam la începutul discuției noastre de astăzi – s-a oferit posibilitatea de a folosi fonduri europene, de a accesa fonduri europene pentru a îmbunătăți sau a renova … pentru penitenciare. S-a folosit, s-a spus acest lucru de către Comisia Europeană, a fost refuzat”.
Transcriptul declarațiilor premierului se găsesc, din fericire, pe site-ul guvernului. Le puteți verifica aici.
Dar domnul Grindeanu nu avea de gând să ne lase așa, fără fonduri europene pentru penitenciare. Așa că, din studioul tv în care se afla, a plusat – va obține el acești bani, și nu oricând, ci într-o săptămână!
“Vreau să vă spun că săptămâna asta – și o să vedeți concret acest lucru – vom trimite oficial, din partea Guvernului României, pentru Comisia Europeană, o cerere prin care spunem că dorim să accesăm fonduri de acest tip, urmând să ne mișcăm – dacă pot spune așa – foarte repede, astfel încât să putem să accesăm aceste fonduri.”
Concret însă, domnul Grindeanu bătea câmpii. Am explicat asta imediat după emisiune, într-un articol din Adevărul – O minciună stupidă şi nenecesară a lui Grindeanu, disponibil aici: adev.ro/olmqfa
Este imposibil de modificat un Program Operațional stabilit deja cu Comisia Europeană într-o săptămână. Numai un diletant poate crede așa ceva. Cu o lună înainte de acest intervu am averizat guvernul PSD într-o emisiune TVcă discuții în acest sens au fost demarate încă din 2016 de către mine, ca ministru în guvernul tehnocrat. Că s-a obținut acordul de principiu din partea Comisiei, iar guvernul PSD nu avea decât să continue negocierile şi să trimită documentaţia tehnică. Am explicat în articolul din Adevărul cât de complexe și cum s-au desfășurat negocierile cu Comisia Europeană.
Am spus atunci că domnul Grindeanu minte, dar nu am primit nicio explicație.
I-am cerut premierului explicații printr-o interpelare parlamentară.
Răspunsul primit din partea guvernului confirmă ceea ce spuneam atunci. Grindeanu a mințit.
Citez din document: “Încă din luna iunie a anului 2016, la nivelul guvernului au fost întreprinse demersuri pentru inițierea unor negocieri cu Comisia Europeană, în sensul modificării Programului Operațional Infrastructură Mare (POIM) astfel încât prin acesta să poată fi accesate fonduri pentru finanțarea infrastructurii penitenciare”.
Deci guvernul Cioloș a demarat discuțiile cu Comisia Europeană, nu a refuzat propunerea Comisiei, așa cum susținea Grindeanu la TV.
Cât despre termenul de o săptămână invocat de premier, o nouă minciună.
“Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene a trimis, la data de 09.03.2017, către comisarul european pentru politică regională, Corina Crețu, o solicitare de sprijin din partea Comisiei Europene pentru includerea nevoii de finanțare a sistemului penitenciar din România atât în cadrul Acordului de Parteneriat pentru perioada de programare 2014 – 2020, cât și în cadrul programelor operaționale.”
Concret, Grindeanu nu a trimis nimic într-o săptămână și nici nu a făcut nimic concret în acest sens. Faptul că a apelat la o “cunoștință psd-istă” din Comisie nu înseamnă că a demarat efectiv procedurile de unde le-a lăsat guvernul Cioloș.
PSD-iștii ne-au bombardat cu minciuni în campania electorală și după alegeri, în special în timpul crizei ordonanței 13.
Minciunile tind însă să aibă viață scurtă iar adevărul începe, încet încet, să iasă la suprafață. Pregătiți-vă să aflați și alte minciuni frumos împachetate de guvernul PSD-ALDE.
În timpul campaniei electorale am vorbit despre pericolul pe care îl reprezenta Programul Național de Dezvoltare Locală, derulat și inventat pentru Liviu Dragnea în perioada când acesta conducea Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice.
Pixul lui Dragnea, așa cum este mai bine cunoscut PNDL, nu reprezenta altceva decât un instrument de alocat discreționar bani de la buget către clientela politică. Sub denumirea pompoasă de Program Național, Dragnea și-a pus practic la dispoziție sume fabuloase pe care le împărțea uneori printr-un simplu ordin de ministru, de preferat către primarii PSD.
În 2015, Curtea de Conturi a publicat doar o sinteză a unui raport de audit efectuat pe PNDL în 2013 și 2014.
Ziariștii de la PressOne și Adevărul au scris atunci despre “minunile” înfăptuite de Liviu Dragnea prin PNDL. Am promis în campania electorală că voi încercă să obțin raportul complet. Mulțumită celor care au votat USR, am reușit acum acest lucru, din postura de parlamentar.
Vi-l pun astăzi la dispoziție.
Raportul Curții de Conturi a analizat Programul Național de Dezvoltare Locală în perioada 2013-2014, perioadă în care Ministerul Dezvoltării a fost condus de Liviu Dragnea, ca ministru și de Sevil Shhaideh, secretar de stat, ordonator principal de credite și Coordonator al Direcției Generale de Dezvoltare Regională și Infrastructură (DGDRI).
Scopul auditului instituției conduse de Nicolae Văcăroiu a fost de a stabili dacă 1) au fost atinse obiectivele PNDL și 2) dacă fondurile publice alocate de la bugetul de stat pentru finanțarea investițiilor din PNDL au fost utilizate “în mod economic, eficient și eficace“.
Dacă aveți de gând să încheiați lectura aici, am să vă spune de pe acum – răspunsul la cele două întrebări este NU. Dar ar fi păcat să pierdeți celelalte “descoperiri” ale auditorilor.
Deficiențele descoperite de reprezentanții Curții de Conturi sunt numeroase. Vă reamintesc că doar sinteza raportului avea peste 40 de pagini.
De 2,3 miliarde de lei cheltuite prin PNDL în cei doi ani care fac obiectul auditării. Interesant este faptul că, în 2013, pentru acest program au fost prevăzute credite de angajament de 581 de milioane de lei, iar în 2014 de 2,4 miliarde de lei. 2014 a fost an electoral.
Explozia cheltuielilor cu PNDL din bugetul MDRAP se vede foarte bine și din proporția acestora pe fiecare an față de celelalte cheltuieli ale ministerului.
În 2017, ajunși din nou la putere, Dragnea și Shhaideh au mărit aiuritor bugetul PNDL – guvernul Grindeanu a prevăzut în bugetul PNDL credite de angajament de 30 de miliarde de lei. Adică bani pe care nu-i avem în prezent, o să-i plătim în viitor, dar pe care Pixul lui Dragnea îi poate deja împărți de pe acum. Am scris despre asta aici, în Adevărul.
Din fericire pentru Dragnea și Shhaideh, nu a existat o definire clară legală privind eligibilitatea proiectelor. Așa, au putut să finanțeze ce au vrut. Raportul de audit scoate în evidență tocmai această problemă – actele normative care reglementau funcționarea PNDL nu conțineau prevederi care să individualizeze programul.
Auditorii au constatat, de exemplu, că DGDRI, instituție condusă la acea data de actualul Ministru al Dezvoltării, Sevil Shhaideh, “nu a reacționat în mod corespunzător” pentru a preîntâmpina riscurile de fraudă.
Trebuie spus că o Direcție de Etică în cadrul PNDL a fost înființată după începerea procedurii de audit. (pagina 41). Cu toate acestea, raportul constată, printre multe alte probleme legate de integritate și prevenirea fraudelor, că “la selectarea personalului în vederea angajării” se semnează o declarație de eventuale situații de conflict de interese sau incompatibilități, dar care “nu acoperă riscul de prevenire a situațiilor de conflict de interese în relaționarea profesională directă/indirectă cu terțele persoane implicate în activitățile care derivă din derularea PNDL”.
Una dintre concluziile principale ale raportului de audit este aceea că MDRAP nu a urmărit să coreleze alte investiții de interes național, precum cele realizate prin intermediul Companiei Naționale de Investiții (C.N.I. SA), aflată tot în subordinea ministerului condus la acea dată de Liviu Dragnea. Mai exact, investițiile nu s-au făcut cu “cap”, pentru a se asigura impactul sporit al acestora. Probabil de aceea avem drumuri care se termină în câmp sau rețele de canalizare fără apă.
Legislația pe baza căreia funcționează C.N.I. SA prevede faptul că se puteau finanța cam aceleași proiecte care se finanțau și prin PNDL – conform OUG 28/2013, pe baza căreia funcționa Programul Național în acea perioadă. Practic, două instituții care finanțau aceleași proiecte. De ce s-a recurs la această situație? O explică autorii raportuli: “s-a constatat faptul că obiective de investiții considerate neprioritare într-un program primesc finanțare din celălalt program”. (pagina 63/64)
Practic, dacă nu se puteau acorda niște bani unor primari “de partid” prin C.N.I., se rezolva mult mai ușor prin PNDL, acolo unde Liviu Dragnea era rege și putea aloca bani printr-o semnătură de ministru.
Mai mult, raportul atrage atenția asupra faptului că “la nivelul MDRAP s-au emis ordine prin care s-au aprobat sume pentru finanțarea unor obiective de investiții din alte domenii decât cele considerate de importanță națională”. În condițiile în care pentru unele obiective de inportanță națională MDRAP se plângea că nu are destule fonduri.
Vă amintiți de investițiile în parcuri la sate, nu ?
Pe lângă obictive de o necesitate discutabilă, MDRAP nici măcar nu s-a asigurat că proiectele respective sunt și realizate. Echipa de auditori a constatat că au existat situații în care beneficiarii – primării, Consilii Județene etc – nu demaraseră lucrările nici la șase luni de la semnarea contractului de finanțare. (pagina 66). Bani pierduți pentru alte investiții, iar ministerul lui Dragnea este responsabil pentru “nemonitorizarea contractelor”. Practic, Pixul lui Dragnea aloca banii, clientela politică îi primea, pe nimeni nu mai interesa dacă se și face ceva cu acei bani sau nu.
Raportul explică și felul în care angajații ministerului făceau monitorizarea derulării investițiilor: “MDRAP deține unele analize, dar acestea se limitează la urmărirea numărului de obiective de investiții finalizate raportate la numărul celor finanțate”. (pagina 69)
Practic aveau un tabel în care notau: X investiții finanțate, Y investiții finalizate. Ăsta da management eficient.
În concluziile generale, autorii raportului notează faptul că “în lipsa unei strategii naționale în domeniu, și în contextul existenței unor carențe și/sau neconcordanțe legislative, PNDL nu a funcționat, în perioada 2013-2014, ca un program național în sensul prevederilor Legii 500/2002 și al Legii nr.273/2006”. (pagina 71)
Practic, Programul Național de Dezvoltare Locală numai program national și de dezvoltare nu a fost.
A fost doar Pixul lui Dragnea pentru sifonat bani publici către clientela politică.
Asta știam și din sinteza raportului, publicată anterior. Raportul complet ne dă însă mai multe argumente în acest sens. Vă recomand să-l citiți. Ne spune multe despre ce ne așteaptă în continuare sub domnia lui Dragnea și a PSD, dacă rămânem impasibili.
Raportul complet al Curții de Conturi privind performanța PNDL (în format PDF) poate fi accesat aici 
În urma mai multor afirmații fără temei apărute în spațiul public, legate de execuția bugetară a anului 2016, fostul Prim-ministru Dacian Cioloș și foștii membri și consilieri de specialitate ai Guvernului au formulat unele răspunsuri la cele mai frecvente întrebări privind modul în care au fost gestionate veniturile și cheltuielile bugetare în timpul mandatului:
România și-a propus prin Strategia 2020 reducerea ratei părăsirii timpurii a școlii de la 19% la 11% până la finele deceniului. Clasa politică din România a ignorat sistematic problema abandonului școlar, grav îndeosebi în zonele rurale și în pungile de sărăcie din orașe. Este o bombă socială cu efect pe termen lung, pe care politicienii o ignoră – copiii nu votează. Abia Guvernul Cioloș a lansat – în cadrul Pachetului Anti-sărăcie – Programul ”Școală pentru toți”, care alocă 173 de milioane de euro din Programul Operațional Capital Uman pentru dezvoltarea de proiecte la nivelul școlii. Acest Program este la început. Chiar dacă impactul scontat este semnificativ, e nevoie de mai mult pentru o schimbare sistemică care să aducă România cel puțin la media europeană a abandonului școlar. ”Școală pentru toți” permite proiecte complexe la nivelul fiecărei școli, care poate opta, în funcție de necesitățile locale, pentru măsuri de tip: masă caldă, ”Școală după Școală”, ”A doua Șansă”, hăinuțe și rechizite, consilierea și implicarea părinților.
Tot cu fonduri europene, guvernul Cioloș a lansat Programul ”Profesori motivați în școli dezavantajate”, care oferă burse profesorilor bine pregătiți pentru a merge în comunitățile sărace cu rată mare de abandon școlar.
Un instrument eficient de ținere a copiilor la școală este și instrumentul ”Școală după Școală”, care a fost legiferat în 2011 (art. 58 din Legea Educației) și a fost complet ignorat de politicienii din România. Nu s-au alocat fonduri din bugetul național pentru acest instrument, s-a organizat doar acolo unde plătesc părinții sau prin proiecte ale unor ONG-uri.
Uniunea Salvați România propune o serie de măsuri prin care să reducem rapid abandonul școlar:
În ciuda indicatorilor medii de performanță, România are penultima speranță de viață (75 ani) din UE, și asta din cauza folosirii ineficiente a resurselor (oricum puține) care se alocă sănătății.
Sunt probleme grave care țin de infrastructura medicală și care necesită soluții:
Uniunea Salvați România propune:
România va sărbători 100 de ani de la Marea Unire fără nici o autostradă care să treacă Munții Carpați. Este un eșec sistemic care poate fi corectat nu prin promisiuni populiste, ci prin măsuri sistemice. Politicienii s-au obișnuit să facă anunțuri ditirambice și să taie panglici la șantiere abia începute și chiar și la șantiere nefinalizate. Proiectele se blochează apoi într-un hățiș legislativ, lipsă de avizare și fugă de responsabilitate. Finanțarea este greoaie, limitativă și impredictibilă. Lucrul la pregătirea proiectelor (studiul de fezabilitate, proiectul tehnic, cererea de finanțare) ar trebui să fie principala preocupare a guvernelor și a companiilor de stat implicate, dar tocmai acest aspect este sistematic neglijat.
Uniunea Salvați România își asumă trei măsuri care rezolvă problemele sistemice:
Există o proastă practică de a permite achiziții pentru studii și proiecte doar pentru proiectele care se încadrează într-un plafon bugetar restrictiv. Asta face să se pregătească studii și proiecte tehnice doar pentru un număr limitat de posibile proiecte. În același timp se alocă fondurile (europene și naționale) acestor proiecte limitative. Dacă ele se blochează (și cele mai multe se blochează în practică din diverse motive și ies din perioada de eligibilitate pentru fonduri europene), nu există studii/elementele tehnice pregătite pentru alte posibile proiecte care ar putea primi finanțare și nici nu se pot folosi banii blocați bugetar în proiectele aflate în dificultate. Aceste blocaje sistemice s-au suprapus peste politicianismul și amatorismul celor care ne-au condus și sunt principalele motive pentru care România nu a consumat banii de autostrăzi puși la dispoziție de UE în exercițiul financiar 2007 – 2013.
USR va promova schimbările necesare la legea bugetului și la OUG 40/2015 pentru a permite supracontractarea și bugetarea în timp real a proiectelor de infrastructură. Guvernul susținut de USR nu va acționa populist, ci va pregăti temeinic proiectele.
2. Simplificarea și debirocratizarea legislației privind proiectele mari de investiții.
Hățișul legislativ trebuie asanat și sutele de pagini inutile de hârtie care blochează proiectele cu anii trebuie eliminate. Nu putem avea aceleași legi care guvernează și construcția de case și cea de autostrăzi, ca în prezent. Regulile care gestionează contractele de achiziții publice de lucrări trebuie să fie clare astfel încât să nu mai existe ambiguități în implementare. Contractele de antrepriză trebuie să aibă clauze echilibrate și să prevadă o flexibilitate în derulare necesară în marile proiecte de infrastructură.
3. O nouă structură responsabilă de proiectele de autostrăzi.
Guvernul susținut de USR va operaționaliza nou înființata Companie Națională de Investiții Rutiere (CNIR). Vom solicita selectarea managementului companiei în mod transparent și competitiv. Vom vota includerea în Consiliul de Transparență a reprezentanților societății civile. Vom mandata managementul Companiei, prin scrisoarea de mandat cerută de lege, pentru a îndeplini următoarele obiective în interesul statului român (și vom porni procedurile de demitere dacă nu vor fi atinse ținte intermediare negociate de comun acord cu noul management):
Sibiu-Pitești
Tg. Mureș-Iași-Ungheni (plus pod peste Prut)
(București)-Ploiești(Dumbrava)-Buzău-Focșani-Bacău-Pașcani-(Iași)
inelele Bucureștiului (centura actuală + noul inel de autostradă)
Există două surse de fonduri care finanțează dezvoltarea României: fondurile europene și fondurile din bugetul public. Fondurile europene sunt gestionate de trei ministere care au autorități de management: Ministerul Fondurilor Europene, Ministerul Dezvoltării și Ministerul Agriculturii și Dezvoltări Rurale. Alături de acestea mai sunt implicate diverse ministere de linie care au Organisme Intermediare. Fondurile europene sunt pe alocuri greșit programate și destul de birocratice. Totuși, sunt transparente și predictibile. Localitățile care au mizat pe fonduri europene pentru propria dezvoltare au avut de câștigat pe termen mediu și lung. Primarii care au mizat pe transferuri preferențiale de la Guvernul central și-au condamnat comunitățile la subdezvoltare. Fondurile naționale de dezvoltare au ajuns cea mai mare sursă de corupție politică: primarii sunt ținuți în șah de Ministerul Dezvoltării, proiectele sunt făcute în pripă și finanțate fără predictibilitate, deci nu au efecte de dezvoltare pe termen lung.
Nu e o coincidență că cei mai controversați miniștri ai Dezvoltării din ultimii ani și-au creat fiecare câte un vehicul de distribuit fonduri în mod arbitrar: Elena Udrea a creat Compania Națională de Investiții, Liviu Dragnea a creat Programul Național de Dezvoltare Locală. Deși denumit pompos ”Program de Dezvoltare” cât să semene cu cele din fonduri europene, PNDL este doar o formă legală inventată de Dragnea pentru a servi clientela de partid a PSD. PNDL a fost creat prin OUG în 2013 și doar în 2014 a avut un buget de 1,9 miliarde de lei. OUG 28/2013 prin care este creat nu stabilește niciun fel de obiective, durată, criterii de alocare sau măcar domenii de finanțare. Un raport al Curții de Conturi (din care a fost publicată doar o sinteză, raportul detaliat fiind secretizat – grupul parlamentar al USR va cere Curții publicarea imediată a întregului document) constată că nu există nicio modalitate de a urmări cum se cheltuie concret banii, că nu există niciun sistem de primire a proiectelor sau măcar de listare a lor (se lucrează în MS Excel și Google Drive), cererile de finanțare pentru proiecte plătite nu se mai pot găsi. Pe scurt, un dezastru croit de PSD.
CNI și PNDL gestionează în acest moment fonduri de o magnitudine comparabilă cu cele primite de la Uniunea Europeană pentru dezvoltare regională, rurală și infrastructură (dacă replicăm multianual). În acest moment există o luptă între PSD și PNL pentru controlul acestor instrumente. Uniunea Salvați România consideră că oricine deține controlul acestor instrumente le va gestiona prost, pentru că instrumentele sunt defecte în sine. USR propune desființarea imediată a CNI și a PNDL și vărsarea sumelor bugetate către Programele Operaționale europene deja existente: Programul Operațional Regional, Programul Național de Dezvoltare Rurală și Programul Operațional Infrastructură Mare. Aceste trei PO sunt gestionate în acest moment de trei ministere diferite. USR propune unificarea instituțională a fondurilor de dezvoltare în cadrul același instituții (cu excepția PNDR, care oricum trebuie corelat mai bine cu celelalte două) și gestionarea banilor europeni și naționali de dezvoltare regională și locale într-o logică uni-fond.
USR e singurul partid fără clientelă politică locală. Doar USR poate elimina moștenirea Dragnea-Udrea de la Ministerul Dezvoltării: cumpărarea primarilor și administrației locale cu fonduri de la buget.
Doar 1% din companiile autohtone au venituri mai mari de cinci milioane de euro. Pentru fiecare exportator din România există patru importatori. Avantajul competitiv al României este încă, în prea mare măsură, forța de muncă ieftină, ceea ce creează o capcană a dezvoltării: pe termen scurt se atrag investiții, dar pe termen lung avantajul forței de muncă ieftine creează o volatilitate pentru economie și probleme sociale pentru populație. Structura ocupațională din România arată o rată îngrijorătoare a sărăciei în rândul celor care au un loc de muncă – spre deosebire de media europeană, unde sărăcia este corelată cu șomajul. Acesta este un efect al ponderii nesănătoase a industriei lohn și a exportului de materii prime, unde valoarea adăugate a forței de muncă este mică.
Orientarea strategică a României trebuie să fie atragerea de investiții străine preponderent în sectoare cu valoare adăugată pe lanțul de producție al multinaționalelor (modelul Dacia) precum și ajutarea firmelor românești să crească valoarea adăugată. Industria IT din România a început timid trecerea de la outsourcing la produse proprii sau software la comandă, iar această tendință trebuie încurajată.
Intervenția statului este însă incoerentă. Există programe de susținere a antreprenorialului și a IMM-urilor în cinci ministere și agenții. Ajutoarele de stat, granturile și împrumuturile cu partajarea riscului se dau pe criterii contabile ușor de aplicat de către birocrația de stat (X locuri de muncă, Y cifră de afaceri), dar care creează stimulente perverse pentru antreprenori.
USR propune:
Uniunea Salvați România a asumat în Programul Politic ca prioritate pentru mediul rural promovarea agriculturii de mijloc și a fermei de familie, ca soluție la problema sărăciei și subdezvoltării din satele românești. USR susține fructificarea corectă de către România a oportunităților oferite de reforma Politicii Agricole Comune realizată de comisarul european Dacian Cioloș – de pildă, prin scăderea pragului de eligibilitate în Programul Național de Dezvoltare Rurală (guvernul Ponta a exclus 97% dintre fermieri).
Prin acest proiect, USR își asumă și promovarea unui instrument coerent de intervenție în mediul rural: Grupul de Acțiune Locală (GAL). Satul românesc suferă de ignorare și de lipsă de contact cu autoritatea statală. Camerele Agricole sunt o ficțiune, Agenția Domeniului Statului se adresează doar marilor latifundiari, agențiile de consultanță agricolă nu mai există, institutele de cercetare sunt puține și departe. Există diverse inițiative de legiferare a unor forme de Camere Agricole.
USR are o altă soluție: creșterea rolului Grupurilor de Acțiune Locală, singurele structuri funcționale care ajung în aproape toate satele din România – sau au potențialul de a o face foarte rapid și ușor dacă vom canaliza resursele publice prin ele.
Grupurile de Acțiune Locală sunt parteneriate public-private (constituite prin OG 26/2000) care reunesc reprezentanți ai sectorului public, ai agenților economici și ai societății civile locale. GAL-urile au fost dezvoltate cu fonduri europene (PNDR), având o axă de finanțare dedicată (axa LEADER). În perioada de programare 2007-2013 s-au constituit 163 GAL-uri, care au acoperit 67% din populația rurală și a orașelor sub 20.000 locuitori. GAL-urile scriu strategii locale de dezvoltare și primesc alocare financiară în funcție de date reale – populație, suprafață, nivel de dezvoltare. Asta a făcut ca resursele să nu poată fi deturnate politic. Proiectele sunt negociate la nivel local, un rol important avându-l primarii (un GAL poate cuprinde de la 3 până la 22 de localități, condiția este ca sectorul privat să dețină majoritate). Axa LEADER a avut o alocare de 370 milioane de euro și o rată de absorbție de 96% în 2007 – 2013.
Comisarul european Dacian Cioloș a decis creșterea axei LEADER la 563,5 milioane euro în 2014 – 2020, plus o finanțare suplimentară de 102 milioane din Fondul Social European (POCU 2014 – 2020) pentru măsuri social-educaționale derulate prin GAL-uri. Numărul GAL-urilor a fost mărit la 239. Punctajul de evaluare a fost acordat astfel încât GAL-urile să preia funcții sociale (227 au inclus asemenea proiecte în strategiilor lor) sau de promovare a brandurilor locale sau a unor asociații între producătorii locali.
Tinerii fermieri și exploatațiile agricole de mici dimensiuni sunt favorizate prin construcția programului (valoarea maxim posibilă a finanțărilor este de 200.000 euro, dar experiența trecută a arătat că suma granturilor per proiect se ridică la aproximativ 30.000 Euro).
Cu alte cuvinte, această axă din PNDR a reușit să dezvolte singurul contact coerent între statul român și comunitățile rurale. Până în 2020, aceste forme de agregare locală vor prelua funcții social-educaționale. Cu toate acestea, GAL-urile sunt ignorate de clasa politică. Sunt finanțate exclusiv din fonduri europene și prin contribuția membrilor. Considerăm că GAL-ul reprezintă un bun strategic al statului român pentru ridicarea clasei de mijloc în rural și a satului în general. Propunem suplimentarea finanțării din fonduri naționale, cerem clasei politice să înceteze în a crea noi structuri birocratice (camere agricole, care se alătură celor deja existente) și să utilizeze instrumentele de succes deja existente.
Bucureștiul este capitala europeană cu cel mai mare risc seismic, deoarece se află în apropierea unei falii seismice, dar și pentru că are câteva mii de clădiri înalte construite înainte de a exista normative adecvate, deci cu risc. Sunt în România 573 de clădiri cu risc seismic de cel mai înalt grad, dintre care 354 în București. 175 dintre acestea prezintă pericol public. Iar această statistică subevaluează pericolul, pentru că nu toate clădirile au fost expertizate, această acțiune fiind oprită în 1996.
România are formal un program de consolidare a acestor clădiri încă din 1994. OUG 20/1994 prevede condiții aparent generoase pentru proprietari: finanțarea integrală a expertizării, finanțarea proiectului tehnic (doar pentru clasa I de risc), finanțarea de la stat a consolidării și restituirea în termen de 25 de ani fără dobândă și exceptarea totală a proprietarilor săraci de la plată.
Deși există acest program, nu este implementat în mod adecvat.
La Iași nu a fost consolidată nici o clădire. În perioada 2001 – 2016 doar 26 de clădiri au fost consolidate în București. Asta înseamnă 1,7/an. În ritmul în care se mișcă politicienii români, le-ar lua 208 ani pentru a consolida doar clădirile cu risc seismic 1 din București. Dacă ar trebui să consolideze toate clădirile vechi și înalte din București le-ar lua 1470 de ani. Ca să nu mai vorbim de restul țării.
Fondurile alocate în bugetul național an de an pentru consolidări nu sunt folosite. Suntem conduși de iresponsabili. O tragedie se poate întâmpla oricând. Este nevoie de măsuri rapide, radicale și îndrăznețe.
Uniunea Salvați România propune:
În București, pentru clădirile deja consolidate a rezultat un cost mediu per m² echivalent cu nivelul de 22.238 Euro pentru un apartament de 97 mp.
Fondul va fi recapitalizat ulterior prin returnarea creditelor (statul român va asigura diferența de dobândă) sau prin revânzarea apartamentelor cumpărate inițial. Estimăm că prin acest instrument putem mări rata de consolidare la 4000 – 5000 apartamente/ an odată ce barierele legale sunt depășite.
Uniunea Salvați România a sprijinit de-a lungul acestui an partidul similar nouă condus în Republica Moldova de către Maia Sandu. Mobilizarea cetățenilor și a societății civile, a profesioniștilor neimplicați politic este singura modalitate de a salva Moldova din ghearele grupului de interese oligarhice. Calea europeană a Moldovei, începută în 2010 după căderea lui Vladimir Voronin s-a împotmolit în lupte subterane între grupările de afaceri care au subjugat statul. Aparent, Moldova a fost prinsă între Est și Vest, dar fără o europenizare reală, a stat de fapt pe loc. Și România, și Uniunea Europeană au greșit strategic lucrând aproape exclusiv cu statul moldovenesc. S-a creat astfel un stat ținut în viață și dependent de asistența externă pentru supraviețuire, dar incapabil să îndeplinească funcțiile de bază de construcție a unei economii libere, pentru că aceasta a fost sugrumată de oligarhi. Politicienii români au preferat să favorizeze unul sau altul dintre oligarhi, crezând că îi pot controla. Cu alegerea lui Igor Dodon ca Președinte, provocările politico-diplomatice la adresa României se vor înmulți, dar ar fi imatur să intrăm în acest joc, care îi convine noului președinte de la Chișinău. Este momentul unei schimbări de strategie.
Uniunea Salvați România a asumat în Programul Politic obiectivul de-oligarhizării Moldovei. USR va milita pentru crearea în cadrul recent înființatei Agenții Române pentru Dezvoltare (RoAid) a unui Fond ”Libertatea”. Prin Fondul ”Libertatea” se vor derula proiectele de asistență risipite acum în mai multe agenții și ministere. Fondul ”Libertatea” va funcționa ca administrator de granturi, care se vor aloca transparent și competitiv, în sesiuni bi-anuale.
Domeniile prioritare vor fi:
Uniunea Salvați România este îngrijorată de accesul foarte limitat al copiilor și tinerilor din urban si rural la descoperirile științifice actuale si la aplicațiile curente ale acestora.
Statul român a creat sinecuri pentru false Academii, care nu contribuie cu nimic nici la progresul științific, nici la popularizarea științei. USR propune desființarea imediată a celor două ”academii” inventate pentru a oferi sinecuri diverșilor politruci: Academia de Științe ale Securității Naționale și Academia Oamenilor de Știință (înființată prin lege promovată de Olguța Vasilescu, o falsă academie unde sunt membri Ion Iliescu, Ecaterina Andronescu și alți foști și actuali parlamentari PSD). Prin desființarea acestor două instituții impostoare, se economisesc aproximativ patru milioane de euro anual, care vor folosite pentru oferi granturi la nivel de județ pentru asigurarea întâlnirii directe a copiilor cu miracolele științei.
”Știința pentru toți” va fi un Program de Interes Național prin care:
Pe concept de vehicul utilitar gen autobuz etajat si personalizat care prin deplasări periodice în toate comunele județului realizează experimente în care copiii sunt activ implicați. (Exemple deja aplicate local : Școala pe Roți la Vaslui, Zilele Științei la Timișoara, Cortul Glob Pământesc în Apuseni).
Programul ”Știința pentru toți” va implica autorități locale, asigurând și cofinanțare pentru proiecte educațional-științifice pentru autoritățile locale care doresc să aplice la fonduri europene dedicate acestor priorități (fonduri de coeziune sau la programele gestionate direct de la Bruxelles).